Se făcea că e, fără să fie


person walking on seashore

@ Karl JK Hedin

Totul provine de undeva, de undeva de aici

Deschisesem ușa aceea albă cu senzația că trec undeva dincolo de mine. Dincolo de plaja aceea pustie și dincolo de canalul îngust care mirosea a acru. Trecând, prima impresie fusese că nu-mi reușise trecerea. Era ciudat să treci printr-o lume golită de oameni… Urmărisem mult timp pașii fini pe nisipul alb până ajunsesem la capătul lor. Totul are un capăt, până și marea. Marea se sfârșea într-o stâncă albă, măturată de vânt. Stăteam pe stâncă albă și mă gândeam unde dispăruseră oamenii.

La celălalt capăt al plajei, o fată blondă cu un zâmbet minunat de suav încă mai fugea. Se trezise dintr-un vis ciudat, într-o cameră mică la marginea unei autostrăzi. În vis se făcea că urca pană i se terminau pereții și ușile și podurile palmelor și vârfurile dreptunghiulare ale unghiilor tăiate pătrat. La un moment dat, se terminau toate atât de brusc încât bărbatul din spatele său se dezechilibra complet, șocat de ea atât de aroape de el și o atingea involuntar cu privirea lui lungă si neagră și atunci, în acel moment extrem de scurt, ea simțea că se pierde în ceea ce fusese odată un complet necunoscut așezat involuntar langă ea, fata cu visele căreia i se terminaseră brusc toate treptele.

Când nu se mai termina, o lua de la capăt. Și tot așa. Când se trezise din acel vis ciudat, în camera aceea mică de hotel de la marginea autostrăzii i se păruse că cunoaște o mulțime de bărbati ciudați cărora le uitase între timp numele.

Își amintea doar că se urcase inr-un un taxi alb cu ferestre negre pe care îl comandase on-line pe vremea când încă mai zâmbea suav și strângea încă între pleoape  mesajele acelea scurte, drăgălașe și pline de zâmbete în spatele cărora Victor părea să o iubească la rândul lui cel puțin la fel de mult când, în realitate, Victor o iubea, cel puțin la fel de mult, pe Maria.

Taximetristului îi dăduse o adresă oarecare scrisă cu un pix albastru pe o coală de hârtie ruptă dintr-un caiet cu foi mate și apoi adormise acoperită cu pălăria albă cu boruri mari.

Când se trezise, nu recunoscuse nimic, nici măcar numele orașului. Se făcea că e, fără să fie. Nu departe, niște plopi puțin uscați foșneau într-un ritm ciudat, zguduiți de vuietul mașinilor. Mirosea a acru ciudat și ea se simțea verde de la atâta fum. Se lăsa seara peste orașul fără nume și fetei  blonde cu un zâmbet minunat suav i se făcuse deodată frică. Privea camera și pereții albi și podul palmei transpirat și degetele făcute pumn și ghemotocul de hârtie din pumn. Îl strânsese atât de tare în orașul acela fără nume că nu mai rămăsese din el decât amintirea unei coli de hârtie ruptă dintr-un caiet cu foi mate. O adresă oarecare dispăruse printre vârfurile dreptunghiulare ale unghiilor tăiate pătrat.

(va urma)

Reclame

3 gânduri despre &8222;Se făcea că e, fără să fie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.