Accidentul


Trenul se oprește brusc, undeva între Comarnic și Câmpina. Domnul Irimia tresare și, încercând să vadă ce s-a întâmplat, dă cu capul de geamul murdar. Cade bolovan înapoi pe scaunul îmbrăcat în velur și începe să tremure. Nu-l doare locul unde a atins cu capul geamul, îl doare inima. „Cum să te doară inima doamne iartă-mă, inimă nu doare, îi tot spunea, Ana, nevastă-sa, pe vremea când nu era încă beteaga. Dar el simțea că ceva nu-i în regulă cu inima lui, îi bubuia uneori în piept așa de tare de-o auzea în timpan cum ciocanea neregulat. Fusese la doctor de mai multe ori dar nu-i găsisera nimic grav. O aritmie ereditara care nu omora pe nimeni dacă era tratată așa cum trebuia.

Mai mult de gura nevestei, Irimia o tratase așa cum îi spusese doctorul: o pastila mica, albă, în fiecare seară, înainte de culcare. O lăsa să se topeasca sub limbă în fiecare seară, după care adormea buștean și dormea neintors până a doua zi dimineața când suna ceasul. La cinci și jumătate sărea buimac din pat, își făcea o cafea la ibric și apoi pleca spre servici, fără să mănânce.

De mâncat, mânca în pauza de masă. Un sandwich cu brânză și ceapă roșie. În afară de cafeaua neagră pe care o bea în fiecare dimineață, Irimia nu făcea mari excese alimentare. Mai gusta din când în când o slana de casă care cerea vreo două pahare de palinca dar nu mai mult, doar atât cât să simtă că trăiește.

Și trăise domnul Irimia cu aritmia și cu pastila mică și albă multă vreme. „Prea multă vreme” își spunea din ce în ce mai des de când murise Ana. În ultima vreme îl cam înțeapa inima și, când i se făcea frică, frica lui de spații prea închise sau prea deschise, când i se face frică începea să-i bubuie și inima.

Pe culoar lumea se agită, nașul fuge de colo încolo, vorbește la telefon și pare îngrijorat. „O fi tras cineva semnalul de alarma ” își spune domnul Irimia și-și rezeama capul de geamul murdar. Sub roțile trenului se zbate o bucată roșie de cârpă. Ceva i-a scăpat de sub control. Ca să scape de tremur, închide ochii și respiră ventral. Departe, pe insula lui, e aproape singur. O pace binecuvântată îl învăluie. Adoarme și începe să sforăie.

Pe culoar, nasul aleargă de la un compartiment la altul, încercând să calmeze călătorii nemulțumiți. De data asta nu e din vina CFR-ului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.