O altă poveste


Am scos andiva din frigider. Am tăiat-o în bucăți fine. Am stors o lămâie. Am adăugat sare și ulei. Apoi mi -am adus aminte de el. De el aveam atunci nevoie. Așa îmi spunea mama. „Ție îți trebuie un suflet aproape. Nu mai ești tânără”.

Mama era pe moarte. Îmi era greu. Nu mă prevenise nimeni. Nici ea și nici ceilalți. A trebuit să aflu singură. Să strâng din dinți, să treacă. Să-mi înfig unghiile în carne. Să simt că încă sunt. Că pot trece dincolo. De ea. De el. De durerea care ne lega.

El… Mama îl pomenea des. „Este omul care îți trebuie”.

Nu o credeam. Nu voiam să o cred. Dădeam mereu vina pe circumstanțe. Dar ea insista. Nu mai eram tânără. Aveam nevoie de el.

Într-un final acceptasem.

Ploua de doua zile încontinuu. Găsise adresa dar întârziase. Îsi ceruse scuze. Era un brunet înalt,  politicos. Se îmbrăca decent și nu fuma. Ne plăcusem reciproc. Simțeam oamenii la prima vedere. Atunci mă forțasem să zâmbesc. Aveam cearcăne mari, dormeam puțin. Ieșise un zâmbet strâmb, dar autentic. Fusese dragoste la prima vedere.

Se scuzase din nou. Îl iertasem din priviri. Îmi plăcea cum privea. Privea cald. Da, cald, asta fusese senzația. Zâmbea cald și potolea din priviri. Îl poftisem să intre. Ezitase puțin, apoi intrase. Se scuzase pentru noroi. Ploua de două zile. Îl scuzasem. Ceruse puțină apă.

Venise zile în șir. Vreo două luni tot venise. Sosea mereu la aceeași oră. Îl salutam, îl invitam înăuntru. Uneori servea o cafea. Alteori refuza politicos. Mai băuse una. Nu insistam. Apoi dispărea în camera mamei. S-o salute și pe ea. Pierdeam șirul secundelor așteptandu-l. Într-un final, revenea.

Revenea și povesteam. Eu vorbeam, el asculta. “Eu“ îi spuneam, “citesc mult“. Asta îi spuneam. Îmi place Murakami și Nora Iuga. Printre multi alții, desigur.

Îi citise și el. Era un om cult. Trecut prin viata. Nu avea un singur hobby. Îi plăceau mult oamenii. Așa-mi spunea.  „E de ajuns sa îi asculți. Fiecare om e o poveste.”

El i-ar fi tot ascultat. Ascultase multe povești. Unele mi le spunea și mie. Să nu mai plâng. Îl ascultam și uitam. Apoi încercam să-i prind privirea. Privea oamenii pe care-i cunoscuse. Dincolo de mine era viața. Sufrageria devenea deodată neîncăpătoare. Atât de tare iubea.

Uneori plângeam și el tăcea. Alteori tăceam eu. Nu aveam nevoie de cuvinte. Ne înțelegeam din priviri. Stăteam în sufrageria mică și simțeam. Nimicul acela ne unea. O singură dată m-a atins. „O suviță răzleață”, a spus.

Fără să vreau, am roșit. Ore în șir i-am simțit atingerea. Ardea.

Într -o zi, mama a tăcut. S-a dus de tot privind tavanul. Am plâns, am urlat, am dat vina. El m-a privit dureros de cald. Da, cald, asta fusese senzația. Apoi mi-a spus: „E mai bine așa. Suferea prea tare”.  L-am privit lung. Nu mă așteptam. Cuvântul lui îmi potolea durerea.

La parastas a stat langă mine. Eu plângeam, el își făcea crucea. O dată, de două ori. La fiecare dumicat. Mesteca rar și mă privea. Mă înțelegea. De vină era soarta.

A cerut o salată de andive. A mâncat-o pe fugă, scuzandu-se. Nu mai putea rămâne. Cineva îl aștepta la ora cinci. O altă poveste.

Un gând despre &8222;O altă poveste&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.