Fata sac


Afară e un cer de un albastru ca-n povești și eu mă decid să mănânc o înghețată de vanilie pe care o savurez privind clădirile cu zece etaje din față.
Închid ochii, să-i simt gustul mai bine, și, deodată, îmi dau seama că primăvara bate la ușă și eu n-am mai scris de pe vremea când așteptam să ningă. A nins o sigură dată și atunci m-am bucurat atât de tare de prima zăpadă din an încât mi s-a dus pe apa Sâmbetei toată inspirația. Nu pot scrie când dau pe dinafară de fericire, momentele acelea de bucurie imensă sunt extreme de dificil de transpus în cuvinte. Așa sunt eu și-n ultima vreme am fost extrem de fericită. Înghețata începe să se topească și apoi începe să se prelingă printre degete. Înjur dar apoi mă bucur când găsesc un șervețel vechi, spălat odată cu geaca ușurică de primăvară pe care n-am mai purtat-o de anul trecut. Îmi șterg degetele dar rămân lipicioasă și asta reușește să-mi strice zenul, se duce naibii albastrul acela ca din povești și senzația de bine în care eram înfofolită dispare brusc și atunci, în acel moment pe care nici acum nu mi-l explic, atunci decid să scriu din amintiri.

Undeva, prin clasa a noua, aveam impresia că locuiesc într-un sac fabricat dintr-un materal în culori pale și țesătură ieftină pe care o cumpăram, la metru liniar, dintr-un magazin mic, situat pe strada principală a orașului, nu departe de biserică.

Pe vremea aceea, intram în magazin și cercetam cu atenție prețurile, apoi culorile și, într-un final, ajungeam la concluzia că tăietura de tip “sac” se potrivea cel mai bine cu mărunții pe care îi aveam îngrămădiți în buzunarul de la piept, adunați timp de o lună, dacă nu chiar două, cu ceva dificultăți. Apoi ceream timidă un metru de țesătură de calitatea a doua, cu niște flori mari care se decolarau la prima spălare iar vânzătoarea, în general în vârstă, acră și plictisită, mă privea aspru și tăia strâmb dintr-un cupon rămas de la vreo comandă ratată. Acasă tăiam materialul cu o foarfeca prost ascuțită decupându-l după un model dintr-o Burda veche de câțiva an și apoi îl coseam neingrijt cu un ac rugini.

În general îmi doream să semăn cu mulți dar rezultatul, de fiecare dată, era departe de adevăr. Adevărul era că mi se spunea “fata sac” și porecla mi se potrivea mănușă. Îmi plăceau pantalonii cu talie înaltă și curelele care strângeau mijlocul, adoram cămășile largi, cu guler barcă și îmi doream, de multă vreme, niște adidași de marcă.

Treaba cu adidașii se rezolvase prima, cu ajutorul unui unchi care avea un prieten al cărui văr plecase “dincolo” și –si cumpărase o pereche de adidași care nu-i mai veneau. Spre bucuria mea, mie îmi veneau perfect și, chit că nu erau chiar scoși din cutie, mă făceau să mă simt ca un sac încălțat în niște adidași la mâna a doua, ceea ce, în definitiv, nu era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla pe vremea aceea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.