Lipsă cruntă de capace

Țîrrr – sună telefonul. Până să ajung, sună de trei ori. Răspund gâfâind. O voce masculină mă intreabă:

⁃ Ia zi, vrei o oală?

Întrebarea mă ia pe neașteptate, întreb ca toanta :

⁃ Are capac?

Îmi zice că are. Asta e bine. Duc lipsă cruntă de capace. Niciodată nu sunt acolo unde le caut. Și, dacă cumva le găsesc, nu au diametrul care trebuie. Dacă ar fi să fac o  listă cu  accesoriile esențiale pentru mine în bucătărie, aș începe cu capacele. Apoi aș adăuga oalele, un tocător de lemn și niște cuțite.

Îi zic să-mi trimită poze. Ca nu cumpăr fără să văd. Trimite, primesc, arată bine, îl rog să cumpere. De fapt, el mă roagă pe mine:

– Hai, că numai vechituri avem!

Zice bine, ultima oală o primisem cadou de la tata. A naibii de grea!

Continuă. Zice că-n raft sunt cel puțin două marimi și mă întreabă de care să ia.

⁃ Ia și tu două mici, îi spun și închid.

Mă sună din nou.

⁃ Dar tigaie nu vrei?  E din oțel inoxidabil de înaltă calitate, cu învelis Ilag Ultimate. Ultimul răcnet !

Adevărul e că vreau. Am trei tigăi vechi de care se prinde totul. Ultima dată, bunătate de crustă crocantă de șnițel rămăsese lipită de tigaie. Ii spun să ia și o tigaie dar numai dacă e cu capac. Am o mare problemă cu capacele, ăsta este adevărul.

Apoi închid și caut fasolea. E cu bob mare, alb, și se fierbe greu. Dar nu-i bai, acum că am oală cu capac, îmi spun și mă uită Dumnezeu printre cuțite. Caut unul care sa taie și nu găsesc. Niciunul nu taie. O fi tăiat odată, dar demult. Probabil înainte să mă nasc eu. Primele mele amintiri sunt cu cuțite boante. Bunicului îi plăceau că ungeau bine. Eu o ascultam doar pe mama și mama, când credea că nu o aud, înjura în barbă cuțitele. Nu tăia niciunul! Atunci îl chema pe bunicul să le ascultă. Bunicul, ce-i drept, le ascuțea, dar nu țineau prea mult. La al treilea cartof, mama îl chema din nou pe bunicul. Și tot asa, pană termina de pus tocănița pe foc. După capace, cuțitele au fost mereu cele cărora le-am dus lipsa. Ele și oalele. Mereu frecam la ele cu peria de sârmă. Știe al meu ce știe! Toate își trag explicația din copilărie. Tîrrr , sună din nou.

⁃ Auzi, dar polonic nu vrei?

Adevărul este că -mi plac polonicele. Îmi plac polonicele pentru că ador ciorbele.

Ii zic să ia și un polonic. În copilărie aveam doar un polonic în casă, unul bun la toate. Și la ciorbe și la clătite. Când am crescut puțin, am întrebat-o pe mama de ce gemul din clătite avea gust de ciorbă. Mama s-a făcut roșie la față și l-a chemat pe bunicul să-i facă cazan de bucătărie cu încălzire instant. Ii ajunsese să tot spele cu apă rece și uite, pană și copilul observase gustul de ciorbă din clătite!

Bunicul făcuse instalația și clătitele încetaseră să mai aibă gust de ciorbă. Sau asa mi se păruse mie atunci. Polonicul acela, unicul polonic din casă, s-a pierdut undeva la prima renovare. De fapt, cineva amestecase varul cu el și îl uitase scufundat într-o găleata de plastic. Mama fusese nevoită să cumpere altul care devenise, la randul lui, singurul polonic din casă. Când crescusem puțin, atât cât să pot citi o rețetă de clătite, îl rugasem pe bunicul să mai cumpere un polonic, unul special pentru clătite.  Ceea ce nu înțelegeam eu pe vremea aceea, era că nu numai polonicul era de vină. De vină era și tigaia în care mama prăjea șnițele.

Țîrrr – sună din nou. Pană să ajung, sună de trei ori. Răspund în ultimul moment, dă să inchidă. Zice:

⁃ Altceva mai vrei?

Ii spun să mai ia și un cuțit, dar unul care să taie.

Închide și mi se face poftă de sarmale. Varză murată am, carne tocată am, ceapă și bulion tocmai ce l-am pus să cumpere. Singura problemă e oala. Îl sun, răspunde la al treilea țîr și îl rog să ia și o oală mare.

⁃ Cu capac sau fără ? mă întreabă dar eu închid. Altădată să asculte!

Apoi scot ciolanul afumat din frigider și aștept sa fiarbă fasolea. Intre timp împachetez sarmalele și le aranjez frumos pe o farfurie întinsă, albă. Până vine oala mă hotărăsc să fac și-o tocăniță. Ceapă și bulion i -am zis să ia, ardei am și pulpe de pui găsesc în congelator. M-apuc să tai fin ceapa când crapă cârpătorul.

Îl sun și-i spun să ia și-un cârpător. Unul solid, din lemn masiv, bine uscat. Nu știe ce-i ăla cârpător. Ii mai spusesem de vreo zece ori în zece ani dar îi repet. Un tocător. Asta vreau. Unul solid care să țină la apă. „Da, da”, zice, asta a înțeles. Apoi închide.

Scot pulpele de pui din frigider și le pun în apă rece, să se dezghețe. Apoi adorm cu fata la farfuria cu sarmale. Mă trezește el, destul de delicat.

– Ți-am pus oalele pe masă, zice. Îl privesc adormită, cu o obrazul drept șifonat după dunga pernei.

⁃ Miroase bine, zice, și deodată îmi amintesc de sarmale. Mă trezec de-a binelea.

Caut oala cea mai mare, o găsesc, arată bine, este din aluminiu, cu inveliș Qualum Basic Stone Edition, îmbină rusticulucu modernul și are capac. Asta e bine, pun un rand de varză tăiată mărunt, așez sarmalele în cerc, mai pun un rand de varza tăiată mărunt, dau să adaug bulionul, bulionul nicăieri.

Îl întreb ce și cum, imi spune că a uitat bulionul la supermarket, dar că se rezolvă.

Iese să cumpere bulion și, până se întoarce pregătesc tocănița. Ca să folosesc și a doua oală mică, decid să fierb și niște fasole verde. Usturoi am, vegeta am, oală mica este. Adaug puțină apă și las să fiarbă.

Apoi aștep. Trece o jumătate de oră, trece o oră, încep să mă enervez, îl sun.

Țîîr, o dată, de două ori, la al treilea țîîr răspunde.

⁃ Nu vii cu bulionul?  îl întreb și el zice că-i deja la colțul străzii. Până să închid eu, el intră pe ușă, îl întreb de ce a durat atât, îmi arată un pachet mare, cu fundă roșie.

⁃ La mulți ani, ăsta e pentru tine, zice și mi-l pune în brațe.

Trag de fundă pană cedează. În spatele fundei, o valiză neagră. Mă uit la el, zâmbește și-mi spune să o deschid. O deschid, tacâmuri. Multe. În viața mea n-am mai văzut atâtea tacâmuri la un loc: 12 x cutit, 12 x lingura, 12 x lingurita ceai, 12 x furculita, 12 x furculita desert, 2 x furculita carne, 1 x lingura zahar, 1 x cleste zahar, 1 x lingura servire, 1 x lingura salata, 1 x furculita salata, 1 x polonic, 1 x lingura sos, 1 x lingura supa.

Le număr, sunt, într-adevăr multe. Vreo 72.  Îmi zice că mâine avem invitați, pune bulionul pe masă și, până să-l întreb ceva, adoarme la televizor.

Încerc să ghicesc ce invitați, cati și cu ce ocazie. Număr sarmalele apoi adaug bulionul. Sunt cincizeci, plus tocănița. Sper să ajungă, îmi zic, apuc oala cu sarmale de manerele soft-touch, confortabile, și o pun pe foc. Apoi îmi aduc aminte de ciorba de fasole. Ardei și ceapă am, că l-am pus să cumpere, bulion am că și-a amintit de el, ulei am, fasole și ciolan este. Încerc să îmi dau seama ce lipsește și, într-un final realizez ca n-am oală mare.

Îl trezesc, mă privește chiaun, îi spun că-mi lipsește o oală. Confirmă și se duce să cumpere

⁃ Să fie cu capac, îi strig din ușă și închid.

De cand mă știu duc lipsă cruntă de capace! Nu mă contrazice.