Mergeam printre urmele pașilor ei și eram în extaz. Uneori greșeam și o luam pe arătură. Zicea că-i moartă după roșu și moartă după tocuri. Ziceam că o înțeleg dar o minteam. Nu știam s-o mint. Era încălțată în niște cizme verzi, de cauciuc, și mirosea a dior amestecat cu porumb copt pe jar. Îmi reproșa că nu știu să visez și se lega la șireturi. Știam să-mi imaginez lucruri, doar că eram mult prea timid. N-am putut niciodată s-o uit.
Un câmp întreg de cartofi ne privea ciudat.
Abisuri 