Cel mai tare i-a plăcut de Ina lui Flaviu, începând din printr-a cincea, când Flaviu s-a mutat la noi în clasă, până mult mai târziu, mult după, sunt convinsă că, dacă ar recunoaște cu mâna pe inimă, chiar și azi, atât de departe de atunci și acolo, Flaviu mai simte ceva pentru Ina, fluturii aceia care-i scomoneau matele când apărea Ina și îl făceau să uite că nu are în față decât un chip de porțelan frumos pictat dar gol pe dinăuntru.
Inei îi plăcea să se joace cu sentimentele celor multi care rămâneau lipiți de zâmbetul ei, râdea cu ei ca o felina în călduri și le întorcea spatele, doar ca să -i întărate le întorcea spatele și decidea să nu-i mai audă, să nu-i mai vadă și mă vedea doar pe mine, mă auzea doar pe mine, eu simțeam că se folosește doar de prezența mea alături de ea, doar așa trebuia să -i fie indiferența fața de băieții aceia cu inimile zdrobite, autentică, dar eu știam că-i doar un joc fals, vorbea cu mine doar de ochii aceia care-i sfredeleau făptura, eu știam că-s un biet figurant fără drept de replică constrâns să-i facă pe plac bunicii să stea prin preajma Inei, eu știam și continuam să-mi respect promisiunea făcută dar acele inimi frânte nu știau, în acele momente nu le stătea capul la introspecții fine, în acele momente mă transformam în inamicul public numărul unu, dușmanul lor de moarte, zidul apărut de nicăieri în calea fericirii lor alături de Ina, și atunci, când realizau că exist acolo, începeau să arunce în mine cu toată ura acumulată, cu toate frustrările născute din indiferența Inei fata de ei.
Eu tăceam, mereu tăceam, răpusa de răutatea din spatele cuvintelor și îmi venea, de fiecare dată, să închid ușa, să nu audă vecinii, dar strada nu avea ușă și eu aveam o promisiune de respectat față de bunica
Abisuri 