Abisuri

Acum era prea târziu să mai facă ceva. Și doar îi spuseseră să nu se ducă. Era deja târziu, era întuneric și era frig. Primăvara asta fusese capricioasă, abia de-i venise să renunțe la cizme. Și totuși, ea nu-i ascultase. Așa îi stătea în fire, să nu asculte decât de ce îi spunea vocea ei interioară. Și vocea îi șoptise că trebuia să meargă. Când ajunsese, bătuse la ușă și o voce groasă o invitase să intre. Apoi i se rupsese filmul. Undeva, departe, o voce îi șoptea să nu -și murdărească pantofi roșii, cu șireturi.