De unde și până unde


Pe locul în care pe vremuri era o fabrică de hârtie, a apărut, ca peste noapte, o vila cu trei etaje și o piscină mare pe care am văzut-o o singură dată, când cineva uitase să închidă porțile mari, construite dintr-un metal gros, vopsit în negru.

Fabrica de hârtie pe lângă treceam cu sania de fiecare dată când ne dădeam drumul din luminis, fusese lăsată în paragină imediat după Revoluție, atunci când totul o luase razna.

Mama fusese deșteaptă și nu ținuse banii la saltea cum făcuseră alții, nici măcar le Cec nu îi depusese, poate că avea o intuiție mult peste normă mama când luase decizia să cumpere în rate un apartament de trei camere situat dincolo de deal, într-un bloc de șase etaje, cu mansardă.

Din luminis, de unde ne azvarleam pe sanie în fiecare iarnă printre zeci de copaci, dacă știai în ce direcție să privești și dacă aveai încă vedere bună, puteai desluși blocul, identic cu toate celalalte blocuri construite în acea vreme, puțin după 86.

Fabrica de hârtie mi-o aduc aminte și azi, cu zidurile ei scorojite și cu geamurile ei sparte și apoi peticite cu scânduri așezate în cruce. Era a doua fabrică din cartier, după fabrica de stofe, situată la cinci sute de metri distanță, cum te duceai spre centrul orașului, pe stânga. Pe aia n-a reușit s-o dărâme nimeni, în locul ei nu a apărut nici o vilă, a rămas până azi aceeași construcție lungă, cu geamuri înalte și înguste, împărțită intre timp de vreo zece firme private, un magazin de alimente pentru animale, o sală de fitness și un bar, devenit celebru datorită concertelor de rock organizate de vreo zece ani încoace.

Pe vremea când, pe locul vechii fabrici de hârtie, apăruse peste noapte acea vilă cu trei etaje, nici sala de fitness și nici celebrul loc cu concerte rock nu apăruseră încă. Se zvonise mult timp că proprietarul vilei, un mafiot local cu patru clase, încercase să pună mâna pe vechea fabrică de stofe dar nu reușise. Nu voi ști niciodată cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile și nici nu cred că, după atâția ani de zile, ar mai conta.

Ceea ce a contat atunci a fost sentimentul de neputință. Neputința de a face față acelor vremuri în care totul o luase razna, într-o direcție în care nici cei șapte ani de acasă și nici cei nenumărați ani de școală, nu mă pregătisera să o urmez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.