Fragil

Îmi prindeam matricola cu capse. Profa de economie politică ținea să avem un număr. Oricum ar fi fost, când se terminau orele, îmi smulgeam matricola din capse și o băgam în buzunarul de la sarafan. Nu știu de ce făceam asta. Era unul dintre cele mai bune licee din oraș. Intrasem printre primii zece. Probabil din cauză că uram sistemele. Profa de sisteme ne dicta timp de patruzeci și cinci de minute și apoi se așteapta să repetăm după ea. De aceea, poate, am urât sistemele. Apoi o luam agale către casă pe Calea București. Pe vremea aceea nu știam că în fiecare oraș există o cale către București. Am aflat asta abia când am ajuns în București. Facultatea era nu departe de Dâmbovița. Căminul din regie era construit în anii ’80, pentru universiada. Abia după terminarea universiadei a devenit, cu adevărat, cămin. Apoi, după Revoluție, ne-am mutat în Leu. Dar nu asta e important. Imediat după ora de sisteme, plecam acasă. Nu luam troleibuzul 3 sau troleibuzul 5, mergeam acasă pe jos cu doi colegi îndrăgostiți de mine. Așa îmi plăcea să cred, că erau îndrăgostiți de mine. În realitate nu erau, dar, faptul că eu credeam că ei erau îndrăgostiți de mine, mă făcea să trec peste toate. Mă despărțeam de ei la a treia intersecție, o coteam la stânga, urcam dealul și ajungeam acasă. Ușa era deschisă, bunicul zăcea în fața porții. Săream gardul de plasa fără mare efort. Îl ridicam pe bunicul cu greu. Sarafanul bleumarin era puțin deasupra genunchilor. Forma de con o dorisem eu. O cususem de mână, inegal. Reușeam, de fiecare dată, să sar gardul de sârmă. Aveam prindere bună. Reușeam să cad în picioare. Abia apoi îl ridicam, cu greu, pe bunicul, și îl convingeam să intre în casă. Se așeza pe patul din bucătărie și ceda. Când îi dezlegam șireturile mirosea a alcool amestecat cu urină. Îmi venea întotdeauna să vomit dar nu vomitm niciodată. În definitiv, era bunicul meu. Din cauza asta, și poate nu numai, m-am hotărât la un moment dat să iau calea Bucureștiului.