Cod portocaliu de ploi torențiale

M-a trezit zgomotul metalic produs de stropii grei în contact cu acoperișul metalic. Aș fi vrut să îmi pot lipi pleoapele cu un leocoplast roz, să pot rămâne, astfel, prizoniera lor. Dincolo de furtuna de afară și dincolo de zgomotul surd al crengii visinului vecinului peste gard, doar să rămân. Dincolo de sunetul mut al ploii pe geamul termopan, doar să respir. Dincolo de aplauzele de pe terasa mall-ului care a răsărit în fața fostei pieți, doar să îmi amintesc. Înainte să dispară piața din fața mall-ului, era o piață cu preturi bune, nu foarte departe de casă. Puteam cumpăra cinci kile, maximum cinci kile, dar mai mult nu puteam căra. Cinci kile de orice. Uneori cartofi, alteori gogoșari. Atunci, demult, reușeam să urc dealul fără să mă opresc din cinci în cinci metri. Fără să gâfâi și fără să mă enervez când alții treceau pe lângă mine cu viteza luminii. Totul e relativ. Până și panta dealului e relativa. Până și viteza zero în comparație cu cinci kilometri pe oră e relativă. Ca să adorm la loc am strâns din pleoape până s-au lipit. Apoi mi-am imaginat un leocoplast roz care acoperea totul. După multe încercări, au tăcut toate. Abia atunci am adormit la loc.