Ziua Z

În dimineața zilei când îl întâlnisem pentru prima oară pe domnul Smith, dădusem din neatenție cafeaua în foc și mă enervasem când văzusem cum se ducea dracului tot efortul depus cu o seară înainte.

Cu o seară înainte făcusem un pariu cu mine și-l câștigasem: frecasem cu buretele de sârmă două ore bune plita veche și reușisem, până la urmă, să-i dau o față acceptabilă dar atunci, în dimineața zilei de după, cea dinaintea întâlnirii cu domnul Smith, se dusese totul dracului dintr-o  simplă neatenție.

Priveam zațul cum se scurgea printre ochiurile înfundate ale plitei și mă întrebam dacă întâmplarea aceea, în definitiv măruntă și nepremidată, îmi va afecta într-un fel ziua. Credeam în  superstiții și încercam de fiecare dată să găsesc legăturile invizibile dintre diferitele întâmplări.

Sorbeam rar din cafeaua fierbinte și pe jumătate întinsă pe plita veche și gândeam în fraze lungi, întortocheate, din care uneori uitam să mai ies. Îmi plăcea senzația pierderii, a rătacirii tuturor reperelor și posibilitatea unor noi începuturi la fiecare pas îmi creea o stare de desfătare intelectuală profundă care îmi permitea să uit că totul plecase de la ceva complet nesemnificativ, și, dintr-o la fel de nesemnificativă neatenție, capătase proporții uriașe. Acest fel, atât de complicat al minții mele de a înfățișa lumea, acest fel atât de cotit și, per ansamblu, atât de greu de urmărit, nu fusese însă pe placul domnului Smith. Mă sunase cu o seară înainte și îmi explicase că aș avea o șansă dacă aș fi de acord cu anumite concesii în privința stilului. Îmi propusese să ne întâlnim a doua zi, la zece, într-o cafenea banală de cartier.

În dimineața zilei când îl întâlnisem pentru prima oară pe domnul Smith, cu puțin înainte de ora 9, așezasem, încă nervoasă, cana cu zaț în chiuvetă apoi ma întrebasem dacă ar merita să-mi pun o eșarfă asortată la gât, să fac impresie bună. După câteva minute de reflecție ajunsesem la concluzia că eșarfa ar fi fost prea mult. Într-un final plecasem fără eșarfă, trântind ușa din greșeală.

Trezită de bubuitură, vecina, o bătrână pensionară plictisită de viață, apăruse de nicăieri, fix în momentul în care liftul, pe care îl așteptam deja de câteva minute bune, sosise aproape gol. Trebuise sa accept consecințele gestului meu involuntar și pălăvrăgisem vrute și nevrute cu bătrâna pensionară, timp de încă zece minute. Apoi coborâsem pe scări.

Cafeneaua banală în care trebuia sa mă întâlnesc cu domnul Smith nu era departe, la maxim 10 minute de mers pe jos și, chit că mersesem mult mai încet decât de obicei, ajunsesem cu o jumătate de oră mai devreme și comandasem o cafea. Pentru că nu aveam ce face și mă enerva teribil ideea de a privi pe geamul prăfuit amintindu-mi doar cât de prost îmi începusem ziua, decisesem să scriu. Îmi scosese carnețelul mov și pixul din geantă și scrisem povestea acelei dimineți.

Această poveste.

Când ajunsese domnul Smith, puțin după ora 10, mă salutase politicos, își comandase o cafea și  se așezase pe scaunul din fața mea. După ce sorbise de două ori din cafeaua fără zahar pe care i-o adusese chelnerul, domnul Smith trecuse direct la  subiect : dacă n-ar fi fost poveștile, personajele și toate acele legături subtile pe care reușeam, într-un mod inexplicabil, să le țes in textele mele, editura pe care o reprezenta domnul Smith nu ar fi găsit nimic interesant în textele mele. Nimic destul de provocator încât să justifice prezența mea în acea cafenea banală de cartier. Scriam complicat și încâlcit dar “exista acel ceva”.

Ascultându-l atunci pe domnul Smith, mă  bucurasem să aud că “găsise acel ceva” și, în entuziasmul de moment, insuflat de cuvintele lui politicoase, rupsesem din carnețelul mov foaia pe care înșirasem povestea acelei dimineți și i-o întinsesem. Domnul Smith citise povestea timp de zece minute și mai ceruse o cafea. Apoi se uitase fix în ochii mei și-mi spusese adevărul.

În accepțiunea domnului Smith, care, de altfel, vorbea și în numele editurii pe care o reprezenta, insistasem mult prea mult asupra zațului, trăirile mele interioare ar fi trebuit povestite în fraze mult mai scurte, și vecina, bătrâna pensionară plictisită de viață, ar fi trebuit să fie la originea unui scandal monstru care s-ar fi sfârșit într-un apel de urgență la 911 din cauza căruia aș fi ratat,cu siguranță, întâlnirea din cafenea.

În ceea ce privește eșarfa, ea nu-și avea nici nu rost în poveste.

Odată întoarsă acasă, spălasem plita de zaț, așezasem cana în mașina de spălat, motolisem bucata de hârtie ruptă din carnețelul mov și o aruncasem la gunoi.

Nu puteam scrie doar ceea ce și-ar fi dorit alții să citească și, în felul meu atât de complicat de a așterne lucrurile în cuvinte, aș fi fost o gaură în buzunarul oricărei edituri. Avusesem dreptate, întâmplarea cu zațul, acea întâmplare în definitiv măruntă și nepremidata, îmi afectase într-un fel iremediabil toată viața.

De atunci, din aceea dimineață a zilei când îl întâlnisem pentru prima oară pe domnul Smith, nu mai scrisesem niciodată nimic.