Stau întinsă pe burtă și privesc, printre valuri, universul. Se zbenguie între două străzi paralele. Eu sunt la mijloc. Ma întind pe mijlocul străzii, iar el se întinde dincolo de capăt. Uneori mi se pare atât de mult, încât devine mult prea puțin. Puțini înțeleg ce vreau să spun. Dincolo de capăt, mi se rupe. În definitiv, nimic nu e bătut în cuie. Stau întinsă între timp și ascult valurile. Am încurcat străzile, dar, de la un anumit punct mai încolo, nu mai contează. Cam asta ar fi, pe scurt. Va urma.
Lasă un răspuns