Ne găsesc, de fiecare dată, mult prea târziu. Și totuși, avem spațiu cât să ne cuprindă privirea. Când ne apucă, ne fugărim mult timp pe culoare lungi, întunecate. Uneori o luăm, neintenționat la stânga, până la următorul culoar. Alteori ne pierdem și strigăm după ajutor. Încă nu s-au inventat telefoanele. Țipăm până ni se termină glasul. Atunci începem să batem din palme. Din picioare. Uneori deschidem larg ferestra de la capătul culoarului și sărim.
Suntem toți nebuni de legat.
Lasă un răspuns