Abisuri

Soarele încă nu asfințise când ne-au spus să ne urcăm în autobuz. Nu știam nimic despre locul unde ne duceau. Nici cât de departe se afla, nici cât ne va costa. Ne spuseseră doar să nu ne luăm haine multe, că nu vom avea nevoie. Drumul a fost lung și obositor. Când am ajuns, era deja noapte. Cald și umed, asta a fost prima mea senzație. Aproape că nu se putea respira, atât de sufocant era afară. În depărtare se auzeau valurile dar noi am luat-o în direcție opusă. Atât de obosită eram, eu și toți ceilalți, că nici nu ne-am dat seama când am urcat cele o mie de trepte. La capătul lor, platoul. În mijlocul platoului, construcția. Un fel de paralelipiped asimetric cu trei intrări. Una principală, două secundare. În fața intrării principale, principesa. Principesa. Insistase pe primul P când ne urase bun venit. Ea va face totul ca șederea noastră să se transforme într-o amintire remarcabilă, așa ne spusese înainte de a ne da cheile de la camere. Câte cinci, în fiecare cameră. Femei, bărbați, amestecați. O singură toaletă, pe culoar. De noi va depinde cât de repede vom uita de unde venim. Cât de minunate sau cât de triste ne-au fost, până atunci, viețile. Ea, Principesa, va fi legătura noastră cu lumea. Vom avea un orar strict și reguli precise. Vom spăla pe rând culoarele. Wc-urile și chiuvetele. Vom afla celălalte detalii mai târziu. Vom putea privi marea de sus. Și stâncile. Și treptele. Tot de sus. Am adormit repede în seara aceea. Dimineața jumătate din noi dispăruseră. Locul aducea a hotel, dar nu era.