Mi-as fi dorit sa mai pot cere vietii un supliment de ragaz din rezerva pusa deoparte cu multi ani in urma, pe vremea cand fuga imi adulmeca inca varful talpilor soptindu-mi duios la ureche „nu te opri !
Mi-as fi dorit sa-mi calc pedeapsa in picioare naruind mitul picuratului in „pic cu pic” si incetand a mai trai fiecare clipa ca pe ultima si cea din urma lumina a vietii.
Mi-as fi dorit sa-mi mai pot tenta odata sansa cu supliciul sperantei adresate in mod direct, la fel de direct ca si cutitele impunse de atat de nenumarate ori pe la spate de diversi atat de bine cunoscuti.
Mi-as fi dorit sa fiu inca odata naluca firului de iarba verde crud in arsita noptii , privind induiosat spre stele si calculand cam cum si cat s-ar mai putea revolutiona trasformarea lumii , netrasformandu-i insa intr-un mod iremediabil esenta-i numita om.
Mi-as fi dorit sa nu imi mai doresc nimic.
Ancora imi este insa mult prea adanc infipta in tarana prezentului si radacina mult prea mult rasfirata pe verticala trecutului pentru a mai putea spera vreodata ca visele sa vor transforma, macar din cand in cand, intr-o lacrima smulsa din realitate.
Intr-un sfarsit, inchid cu grija poarta grijilor, incercand cu disperare sa ma imaginez pasare in zbor lin, cu aripi rasfirate in eternitatea timpului.
Lasă un răspuns