Ne-au anuntat ca vom avea un vant exceptional de favorabil si ca vom ajunge cu doua ore mai devreme. M-am bucurat si am pornit sistemul video cauntand un film. Telecomanda nu mergea si ecranul tactil nici atat. Mi-am inghitit amarul spunandu-mi ca iar am ales locul care nu trebuia si apoi am asteptat sa treaca putin timpul, mi-am strans bine centura de siguranta si, dupa vreo zece minute, am semnalat incidentul, mi s-a zambit amabil si mi s-a explicat ca era o simpla problema de re-initializare, maxim zece minute si trece.
Tipa de langa mine, o americanca ciudata, avea niste casti negre si mari pe urechi si din cand in cand scotea niste sunete bizare, era cumva, pare-se, prinsa bine in actiune si restul nu mai conta. Prinvind-o mi-am spus ca civilizatia omoara totusi cu zile.
Banuiala mi-a fost confirmata imediat dupa aterizare cand au trebuit realizate „formalitatile de trecere a frontierei si controalele serviciului de imigrare”.
Era o incapare mare cu linoleu alb pe jos. Privita de sus parea plina ochi, odata ajunsi la nivelul solului senzatia se confirma. Primul meu gand „pe aproape sol american” a fost ca Ellis Island e o traditie bine inpamantenita .
Coada din dreapta era „organizata”, „parca am fi la Disneyland” afirmase cineva in stanga mea, vreao zece serpentine bune de oameni si bagaje, un televizor mediu prins cumva de tavan, o dezbatere politica pe teme de actualitate si din cand in cand un mesaj subliminal „rata somajului atinge cote nemaivazute”.
La un moment dat, dupa vreo o ora de cotituri la viteza melcului, „a aparut o eroare de sistem” si totul s-a oprit. Eroarea am banuit-o mai mult analizand efectul caci comunicarea de criza ocolise pare-se, cele cateva zeci de agenti de tot felul care se plimbau agale discutand planuri de weekend. Dupa inca vreo doua ore de practic nimic altceva cineva a intrebat „de ce nu se fac actiunile manual, macar s-ar mai avansa cate un pic”. Ca orice idee revolutionara a fost primita cu reticenta „ar fi teribil de complicat, va dati seama?” si tot ca orice idee revolutionara a fost intr-un sfarsit aplicata. Cu succes, o jumatate de ora mai incolo.
Imediat dupa, cotiturile cozii au prins o viteza de croaziera si intr-un final un tanar cu turban alb si barba neagra ne-a intrebat politicos care este scopul nostru pe meleagurile lui. I-am raspuns la fel de politicos dar cu o anumita doza de neliniste „in vacanta, cel putin asa speram…” si apoi ne-am obtinut stampila,ne-am recuprat bagajele (sau mai degraba ele pe noi), am evitat de putin o escrocherie de zile mari „35 dollars for 800 m?” si cam atat…
Lasă un răspuns