La capatul sforii

Dintotdeauna m-au atras povestile din spatele zidurilor, caramizi rosii roase de vreme, expuse publicului asa goale, dezvelite de minciuni, neputincioase in fata timpului si totusi trainice. Probabil nu numai simboluri a ceea ce au fost odata in culmea culmilor si nu mai sunt ci de-a dreptul istorie soptita seara de bunici in fata focului “mai ia si lingura asta si-ti spun mai departe”.

Dintotdeauna mi-am dorit sa pot transmite si celorlalti  magia strazilor inguste in amurg de zi, acea stare incarcata cu senzatii tari si scumpe la vedere, ascunse dincolo de ferestre cu tocuri scorojite de timp si de epoca. Am incercat, si de fiecare data m-am oprit undeva la mijlocul drumului, preferand abordarile verticale celor orizontale. M-am oprit exact ocolo unde ar fi trebuit sa inceapa fapta in continuarea starii nereusind practic niciodata o urmare demna de interes.

Eu nu stiu decat sa despic starile in patru analizandu-le atent constitutia si explicandu-le constiincios existenta intr-o interpretare pur personala asumata pana la capat. Personaje-mi sunt toate extrase din cotidian si asezate frumos dar temporar, doar detalii fara prea multa importanta, accesorii utile pentru stari complete.

Revenind la ziduri roase de timp si stradute inguste terminate in mirosuri de pranz frugal, mi-as dori sa le pot anima intr-un fel, in dialoguri complexe si actiune coerenta deschizand perspective diverse starnite de o curiozitate venita  de undeva din adancurile fiecaruia. Sunt convinsa ca realul s-ar simti flatat de rezultat.

Citind in acest momento “Inferno”,  nu ma pot abtine sa-i nu-i remarc lipsa de profunzime a starilor ingropate sub rapiditatea orizontala a faptelor dar in acelasi timp sa ma declar admirativa in fata caracterul narativ relativ cursiv si bogat in personaje in general credibile.

Citindu-l, imi potolesc setea de profund cu fragmente din Noica asumand din plin monstrozitatea actului.

Citindu-l ma gandesc la Florenta si la curiozitatea pe care mi-ar fi starnit-o randurile plate daca n-as fi vazut-o inainte. Caci ce poate fi mai interesant decat un oras povestit de un celebru autor de romane politiste?

Spunand toate acestea ma gadila parca din ce in ce mai tare tastatura la degete soptindu-mi colegial in acelasi timp  « n-ai personaje pentru strazile Brasovului ». Si nici traducator.

Si atunci ma intreb daca la o asememenea aventura s-ar putea preta randuri co-construite si-mi raspund singura “in definitiv incercarea moarte n-are“.