Parea suspect. Isi asezase sacul negru fix pe scaunul liber si-l lasase acolo privind lung undeva pierdut in zare, fara tinta precisa.
I-am privit mai intai adidasii rosi si chinuiti, cu sireturi lasate in plata Domnului «cine sa aiba timp si de ele ?» si numai apoi am indraznit sa-i gasesc tot restul. Avea un crestet nepieptanat, negru zguduit de perne si o privire neagra.
Nu stiu de ce dar in acel moment precis m-am cutremurat – l-am privit in trecere pe tipul din fata, privea si el cam in aceasi directie la fel de cutremurat – am asteptat putin cat pana la prima oprire si apoi am luat-o la fuga. Am reusit sa prind un loc liber in al doilea vagon din fata si nu m-am mai gandit la nimic. Scapasem si de data asta.








Lasă un comentariu