Îmi mângâi centura de siguranţă
Negrul abanos îmi intră prin piele
Atingerea doare, gâdilă, „e doar o întâmplare”
Privesc metalul rece, metalul muşcă
Muşcatele roşii imi stau întinse la uscat,
Curăţ negrul cu o bucată de vată îmbibată în sudoare,
Caut un pix negru, caut o foaie,
Înşir cifre şi linii trasez semne aleatoare
Adaug o culoare – apuc muşcata din faţă şi-o trag cu tot cu floare,
Privesc cifrele, plusuri năpădite de minusuri,
Centura ma strânge din ce în ce mai tare
Şterg negru – abanos cu vata îmbibată în sudoare,
Negrul devine gri, muşcatele se usucă la soare.
Aş vrea să plec cu metal cu tot
Cu şir cu tot
Cu culori cu tot
Aş vrea să ignor negrul cu centură cu tot
Centurile astea ce ne ţin legaţi de prezent
Aş vrea să pot trăi în nepăsare .
Centurile, mai ales daca sunt de „siguranta”…ne tin legati de TRECUT. Spuneam undeva ca nu ne este frica de nou, de necunoscut, cat ne este frica sa nu PIERDEM cunoscutul, adica trecutul…
De prezent nu te poti lega cu nimic. El este fluent, curge, este intr-o vesnica schimbare. Doar de trecut te poti ancora…
Centura mea e „speciala” am impresia ca ma leaga cu lipici fix de momentul prezent. Trecutul il intrezaresc printre muscate, viitorul il tot sterg cu vata imbibata, doar, doar s-o arata.