N-am ştiut niciodată să fac conversaţie. Nu totală. Nu mai mult de cinci rânduri şi alea repetate.
N-am ştiut niciodată să trag oamenii de limbă. Să le stârnesc într-un chip, orice chip, interesul. Nu-mi place să agresez cu un punct de vedere bine înfipt. Nu-mi place să agresez pur şi simplu. N-am subiecte, nu mereu. Am subiecte foarte rar. În rest, caut senzaţii. Nu senzaţionalul. Doar emoţia. Nu emoţia faptelor, nu mereu. Emoţia vorbelor. Nu-mi iese mereu. Nu ştiu dacă-mi iese mereu. Continui să cred că poate îmi iese din când în când. Cine ştie? Senzaţia non-faptelor nu ajunge să dezlege vorbele. Se poate şi fără. Doar faptele crează interesul. Stilul nu stârneşte. Nu întotdeauna. Stilul e accesoriu.
Cam asta ar fi explicaţia…








Lasă un comentariu