@ Sujan Sundareswaran
Totul provine de undeva, de undeva de aici…
Aflasem apoi numele fetei. O chema Maria, se născuse într-un sat uitat de lume și toată viața ei visase să ajungă la oraș. La sat îi țiuiau urechile de atâta liniște, acolo greierii cântau alandala, când nu mai cântau greierii, începeau ploile și, imediat după ploile repezi de vară, sosea vremea broaștelor.
Când toate încetau să mai fie sau toate continuau să fie în același timp, Maria constata doar cu regret că viața merge înainte și iarba crește dar și de creșterea firului de iarbă se săturase Maria, de ani de zile creșterea ierbii Maria o învățase pe de rost. În lipsă de altceva, fiecare detaliu aducea doza lui de diversitate zilnică necesară. Desigur, erau multe de făcut la sat, erau pământuri întinse de trăit și văi întregi de pustiit dar nimic nu putea atinge dorința Mariei de a fi altundeva. De a fi altcineva. Ca majoritatea oamenilor, Maria trăia doar prin prisma a ceea ce ar fi putut să fie și prin ceea ce și-ar fi dorit să fie. Ceea ce era cu adevărat era imperfect, era iluzoriu și era temporar.
Până la urmă Maria ajunsese la oraș, locuia într-un subsol, privea lumea printr-un geam spart, își vopsea părul blond într-un negru imperfect asociat unui carácter incompatibil cu culoarea, împărțea chei pe care apoi, odată înapoiate, le rânduia frumos într-un fel de linie imaginată și continua să spere că, odată și odată, îi va reuși și echilibrul acela perfect între culoare si stare.
În definitiv, ceea ce ne scoate din cotidian, sunt acele mici imperfecțiuni datorită cărora ne putem construi lumi paralele în care să evadăm.
Mă uitasem la Maria și mă întrebasem ce va deveni odată ce-i va reuși echilibrul ?
Apoi urcasem la etajul doi și găsisem camera la capătul unui hol lung și îngust. Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați.
Urmarea ? Dați foaia
Lasă un răspuns