Când era mică, să fi avut vreo șase ani, se îndrăgostise de paznicul de pe șantierul din fața casei. Era un paznic bătrân care știa multe povești frumoase. De fapt și de drept, ea se îndrăgostise de poveștile paznicului și de slănina afumată pe care o mâncau împreună cu ceapă și cu sare. Dar de asta își dăduse seama mult mai târziu, după ce se îndrăgostise cu adevărat de colegul ei bancă din clasa întâi. Când băiatul îi scrisese o poezie la misto, suferise prima ei mare dezamăgire în dragoste. Atunci își promisese solemn să nu se mai îndrăgostească niciodată. Dar nu o tinuse mult promisiunea. Era practic imposibil să fii doar bun la mate’ și la fizică și cam atât.
Ovidiu avea ochii verzi şi o mutră tipică de golan. În realitate, nici atunci nu exista cu adevărat mutră tipică de golan. Fiecare percepea diferit golanii. Ioana, de exemplu, îi percepea ca o excepție. Așa își explicase ea atracţia pentru golani. Pe Ioana bunica o învăţase să măsoare cu atenţie orice necunoscut. Să nu-l judece după aparenţe. Să se ia doar după instinct. Viaţa e făcută din excepţii, asa o învățase bunica. În spatele oricărui golan se poate afla un om excepțional. Ovidiu fusese excepţia Ioanei.
Ea nu știuse, până atunci, cum stătea treaba cu excepțiile. Ea nu avea nimic excepțional : ca mai toți copiii din cartier, era singură la părinți căci se născusera cu totii într-o epocă în care totul se făcea cu grijă zilei de mâine : copiii, visele, bucatele. În afara de asta, totul funcționa perfect aliniat la reguli de tot felul. Nimic excepțional.
Abisuri 