Mi-ai adus niște flori albe și mi le-ai oferit înt gara aceea mică cu peronul crăpat. Îmi aduc aminte și acum mirosul treptelor de ciment și privirea ta ucigând astfaltul. Te-am privit de departe cum era să te împiedici de ultima treaptă și ți-am ghicit înjurătura printre dinți. Am încercat atunci să-ți măsor starea după lungimea pașilor, dar m-am înșelat. Capacitatea mea de a desluși nespusele dădea deja semne de oboseală. Înaintai obosit și fredonai o melodie la modă cu ceva ani în urmă. Tu cunoșteai melodia, eu scrisesem versurile.
La coborârea din vagonul 424, privirea mi s-a lipit de crizantemele albe și pe zâmbetul de pe chipul tău. Mi-ai spus atunci că iubești peroanele la nebunie. Te pierduseși odată de tine acolo, pe un peron fără capăt, și căutarea te făcuse să te descoperi dincolo de tine. Te-am privit circumspect din spatele crizantemelor și am încercat să te cred pe cuvânt. Nu-am reușit.
M-ai invitat apoi într-un restaurant mic la capătul unei alei presărată cu frunze galbene. Am sorbit vinul alb din niște pahare cu picior și am dat rostogol cuvintele la vale. Erai, spuneai tu, complet pierdut în ochii mei, iremediabil deformat de sunetul vocii mele și infinit amețit de mirosul discret al ființei mele. Te-am privit circumspect din spatele paharului cu picior și am încercat, din nou, să te cred pe cuvânt.
Mi-ai oferit apoi un plic ascuns într-un șervet alb, apretat. Era, spuneai tu, gestul acela mic dar semnificativ care schimba totul. Am desfăcut timidă șervetul alb, apretat, am atins plicul roz și i-am deschis capetele. Înăuntru am găsit un inel fin cu piatră verde învelit într-un petic de hârtie albă pe care tu mâzgăliseși ceva în grabă. Am citit textul : „Ioana, tu ești infinitul meu ascuns” și, printre lacrimi și vin, am azvârlit plicul și buchetul de crizanteme și apoi am dispărut infinit din viața ta.
Numele meu era Paula.
Abisuri 