Abisuri

---

Urmarea de aici.

În afara faptului ca avea niște ferestre ciudate, situate la o înălțime de la care eu, cu cei un metru șaizeci și trei ai mei, cu greu am ajuns să zăresc câmpia dincolo de care  trecea autostrada A1, și-n afara faptului ca nu avea decât o singură priză, camera de hotel a fost ok. 

70 de euro, mic dejun inclus. 

Saltele bune, aer condiționat relativ silențios.

Prima mea cazare la bordul unei autostrăzi nu a fost o experiență chiar atât de negativă. 

A doua zi de dimineață am plecat spre Muntenegru.

Din hotel, direct pe autostradă. 

Căci, după cum o voi afla un pic mai târziu, Serbia are autostrăzi către toate țările limitrofe, în afară de România. 

Autostrada către Muntenegru nu e terminată. Nu ajunge încă în Podgorica dar e pe drum. Lucrările avansează atât de repede încât aplicația noastră de navigație nu era la curent de ultimul tronson deschis, drept pentru care, timp de câțiva kilometri buni, ne-am simțit pierduți în spațiu, în timp ce străbăteam, pe o singură bandă, o porțiune fantomă dintr-o autostradă în devenire. 

După ce am ieșit din tunel, totul a revenit la normal. 

Autostrada A2 s-a terminat într-un câmp, în lipsa gps-ului am dat, mental, cu zarul și am luat-o la dreapta, aplicația de navigație și-a revenit, brusc, la viața iar noi am intrat pe traseul spre Bar, un drum super hyper ultra wow, pe care, dacă reușeai să mergi mai mult de două minute cu peste cincizeci la oră, ziceai ca a făcut Samantha vrăji.

Un drum îngust, de abia încăpeau două mașini, de-a lungul defileului, înconjurat de munți înalți. Foarte înalți. 

Senzații tari, asigurate. 

Greu, dar frumos.

Drumul cu cele mai multe tuneluri pe metru pătrat. 

Serpentine, serpentine, tunel, tunel, tunel, serpentina, serpentina, tunel, tunel, serpentina. 

Și, din când în când, câte o localitate de-o parte și de alta a drumului. 

Dar nu o localitate din acelea care să-ți încânte ochiul și să-ți creeze senzația ca, dacă ai putea, acolo ți-ai dori să-ți petreci bătrânețea. 

Nu. Doar câteva case, multe depozite, multe garaje și multe tiruri parcate.

Suficient de multe încât să-ți dorești să mănânci oriunde altundeva.

Trebuia să existe un loc frumos și liniștit, croit după zenul munților care ne înconjurau. 

După următorul șir de serpentine și tuneluri?

După al doilea?

După al treilea?

Când ne pierdusem orice speranța mult visatul loc de luat masa a apărut pe dreapta, în spatele unor tuia înalți și frumos aliniați. 

Un motel restaurant.

Un loc în care se putea servi masa.

O singură chelneriță la peste douăzeci de persoane făcea față cu brio.

Un grup de patru șoferi de tiruri au cerut patru ciorbe.

Chelnerița le-a zâmbit și a dat din cap ca da. N-a notat nimic. Am presupus ca erau niște cunoscuți de-ai casei. 

O familie – bunici, părinți, copii – au cerut doar niște răcoritoare. Chelnerița le-a zâmbit, a notat totul și a plecat.

Noi am cerut meniul și am ales ceva cu pui și ceva cu porc. O chestie cu porc cu ceva. Am întrebat-o cam ce-ar putea fi. Chelnerița a încercat să ne explice dar n-a reușit. I-am spus ca ne asumăm riscul. 

Fie ce-o fi. 

A durat mult până am fost serviți dar am rămas cu zâmbetul pe buze. Și cu foamea în buzunar. 

Ca să treacă timpul mai repede am citit meniul de cinci ori. Nema net. Nema date incluse în abonament. 

Chestia asta cu lipsa Internetului m-a lovit rău. Nu tu conversații cu ChatGpt, nu tu căutat ce înseamnă chestia aia de pe lângă porc, nu tu căutat mâncăruri tradiționale, obiective turistice, sau cum se numesc munții aceia pe lângă care am trecut, ce soiuri de pești se mănâncă în Muntenegru. etc, etc. 

Un mare câmp gol, imposibil de cucerit.

În drum spre destinația finală ne-am oprit la mănăstirea Moraca, construită în secolul XII. Un loc de vis, flori, fresce vechi, grădină de legume, găini, liniște. Singura notă negativă a fost călugărița care vindea obiecte biserici și lumânări. Părea c-am deranjat-o din siesta, altfel nu explic de ce ne privea cu atâta ură. În plus, când am intrat într-o mică criptă, a venit după noi și ne-a hustuit afară. 

Parcă maicile trebuiau să fie blânde, nu? 

Posibil să fi dat noi peste maica demon. 

În fine, am plecat de la mica mănăstire cu un gust amar. 

Anticipând un pic.

N-am întâlnit prea mulți oameni amabili prin Muntenegru. Cei amabili au fost, în mare parte, străini de loc.

Unii localnici au fost chiar agresivi, mai ales în trafic. Duri, un pic cam din topor. Nu-s deloc săritori, puțini vorbesc engleza, si la supermarket zici că le-a selectat pe cele mai fioroase vânzătoare. Ni s-a întâmplat să avem nevoie de ceva căruia știam cum îi zice doar în română, engleză și franceză. “Pff, translate” cam asta a fost reacția tipei de pe raion dupa care ne-a întors un spate de toată frumusețea. 

De multe ori m-am gândit cat de mult ne subestimăm noi, românii, cu bunele noastre maniere și felul nostru călduros de a ne trata oaspeții.

Revenind. 

Când ne-am apropiat de destinație, am pornit datele mobile autorizând doar Google maps, Google și WhatsApp.

Apropo de roaming. 

La intrarea în Muntenegru, Orange România ne-a trimis următorul mesaj:

“ La prima utilizare a roamingului, ti se activeaza automat pachete de beneficii valabile 24 de ore:

– daca navighezi pe net prin datele mobile, primesti 2GB tarifati cu 3.05 euro

– daca raspunzi la un apel primit sau initiezi un apel/trimiti un SMS catre Romania/numere din tara in care te afli, primesti 20 minute sau SMS si esti tarifat cu 2.03 euro”

Pe abonamentul de Franța, Orange Franța ne-a trimis următorul mesaj:

“Sosh Info : bienvenue au Monténégro.

Pour vos communications hors-forfait: 

– appels émis 2,90€ /Min, reçus 1,40€/Min

– SMS émis 0,28€/SMS, SMS reçus gratuits

– MMS émis 1,10€/MMS, MMS reçus 0,80€/MMS

– internet mobile 13,31€/Mo”

Cherchez l’erreur…

Revenind.

Ne-am întâlnit cu gazda într-o parcare. Vila închiriată apărea a fi cam la șase minute distanță.

Urmarea o găsiți aici.