Vacanta la Straja – povestea siretului


Siretul se taraie obosit in urma talpii groase, fusese odata legat-nod dar timpul trece, apa curge, pietrele se sar cand nu se aluneca, peisajele se schimba, cand o frunza verde razleata, cand vreo zece rosiatice, cand tot restul galbene-portocalii, genul acela de culoare imposibil de povestit „cum, tu povestesti imaginile?” „ma mai apuca, din cand in cand”.

Bocancul gafaie prin noroiul moale, alunecos, ploua de trei zile, o ploaie lunga si fina, pe alocuri rece, cu miros de fum „iti mai aduci aminte toamna aceea?”,  marginea-si strange stropii grosi, vascosi, santul ofteaza lung a iarna „cine sa mai creada azi in previziuni  meteo, traieste-ti clipa sa ne fie sloganul”, obrazul devine rosu si rosul pe alocuri alb-siroaie curge in picuri fini de transpiratie. Undeva, in ceata, varful, doua piste energetice de capacitate ilimitata, o cruce de fier, un schit.

Pasii se raresc, maruntindu-se, dincolo de ei cineva suspina lung „Sa ne tragem putin sufletul”, pietrele acopera ecoul in aplauze inopinate alunecand fara sa vrea in bucati mici, iregulate, pietre devenite pietricele, pietricele-pietris, alb neregulat „mie-mi plac lucrurile transate cu exactitudine, margini bine delimitate, resposabilitati asumate” „tie ti-or placea multe, lumea functioneaza dupa capul ei”.

Fumul incearca norii cu degetul, serpuind in serpentine de jur imprejurul sfarsitului de saptamana, „week-end la Straja, da, da, cazare la Straja : centrala proprie, apa calda cat e ziua de lunga, un portocaliu cald, primavaratec, spatiu aerisit, perne moi cu vedere la munte”, undeva o pasare isi tanguie ziua, cat de lunga, panta, din ce in ce mai abrupta se arunca cu non-salanta tiroliana la vale „adrenalina mi-e hrana zilnica, de-i simt lipsa, unghiul imi intra la apa, striindu-se santuri-santuri pana nici „grohotis” nu mi se mai poate spune”.

De-o parte si de alta muntii isi cara cu naduf padurile, verde amarat de toamna tarzie scufundata in stropii cascadelor.

Cu un varf bine orientat bocancul isi taraie siretul pe o ultima suta de metri „sa avem o panorama pe masura efortului” se aude undeva inspre baza serpuiturii, ultima dintr-un sir initial nebanuit de mare. Ceata cedeaza cerintelor, evaporandu-se in picuri reci pe langa pasi din ce in ce mai desi. Aerul, rar, miroase a carnati afumati tavaliti doar atat cat trebuie in tigaie „jarul e de baza maica”, spunea tanti Camelia amestecand de zor la tocanita de cartofi „à la Pensiune Straja” si povestind la cine avea urechi sa auda „toamna asta e putin altfel, s-au facut de toate, vreme si chef sa fie ca restu-i scris in cartea de bucate”. Si asa si era, cat era ziua de mare. Ea la bucatarie, amestecand si gustand din cand in cand, conu’ Mihai cu grupurile „acu’ vin si de dincolo, polonezii-s ciorchine anu’ asta”.

De sus totul pare mic „cu cat esti mai sus cu atat lucrurile-ti par mai mici”: valea, telescaunul, Vila Alpin, fumul … Siretul se opreste brusc, transpiratia-l podideste rapunandu-l lat, fix peste botul innoroit al bocancului, se aud tropaituri de jur imprejur, se formeaza incet un cerc, talpi groase, pline de noroi, se opresc cu toatele rapuse de oboseala intr-o tacere rotunda. „Acestea fiind spuse, sa profitam de linistea cercului cat ne-or tine pingelele, ca a meritat efortul”.

varf

Acest articol a fost scris pentru Sperblog 2013.

Anunțuri

26 de gânduri despre „Vacanta la Straja – povestea siretului

    1. De-ai stii cata lipsa de inspiratie am avut zilele astea. De ieri ma tot „storc” pun cap la cap putinele idei, mai iau o pauza, iara incerc, tot degeaba. Si tot asa… Iti multumesc ca m-ai citit, as fi vrut sa fie mai „profund” dar n-a fost sa fie…

      1. Iti multumesc Matilda. Mi-am imaginat mult… ca eu cu muntele nu le prea am . As vrea sa trag o fuga prin locurile acelea, par scoase din poveste. Poate voi ajunge odata. Pana una alta am pus accentul pe ce ma „doare” pe mine cel mai tare cand e a urc o panta 😉 si am facut din efort personajul principal. E o zona in Brasov, undeva pe la mijlocul Tampei, unde daca privesti spre vale zaresti „Racada-ul” un cartier drag mie. Acolo m-am imaginat, plina de … energie. Ca eu am nevoie de imagini…

      2. Mie mi s-a parut profund. Si suficient metaforizat cat sa placa unui public cat mai larg. Stiu cum e cu lipsa de inspiratie, eu nu reusesc sa scot nimic cu cap din proba asta. Pe urma, pe mine cred ca m-ai invatat. cand nu am nimic de spus…tac. Dar acum…efectiv m-ai inspirat.

      3. Dana, nici nu stii ce bine pica cuvintele tale… Dupa o zi de „stoarcere la rece” ma asteptam la un rezultat mediocru si non-autentic, lipsit de „scanteie”.

      1. 😉 Daca-i musai, cu placere, cine poate ca eu inca n-am gasit „chestia magica care sa permita o integrare rapida, compatibila cu cele 3 OS-uri pe care le folosesc”. Asa ca ..

      2. Nu-ţi bate capul, tu concentrează-te la ce ai de spus, că pricepem noi şi fără! Oricum, e doar o mare încucătură de maţe – pardon, de degete, că tre’ să schimb limba de fiecare dată când am de pus ghilimele sau mai ştiu io ce, ori să învâţ tastatura în trei limbi, ceea ce chiar nu am nici un chef să fac. 🙂
        Spor la scris, nu te lăla încurcat de nişte semne! Ah, şi să ai noaptea plină de vise frumoase 🙂

      3. Multumesc cititorule pentru intelegere. Ma recunosc 100% in cele spuse de tine. As dori sa putem fabrica tastaturi romanesti. O noapte frumoasa iti doresc, stele la alegere , cai laptoase si altele de acelasi tip.

  1. Ştii că te iubesc, da? Şi că te citesc, şi că nu sar decât rar peste articole? Siret am crezut şi eu în loc de şiret. Cum să am mintea atât de bolnavă? Asta doar din titlu, că m-am bunghit că nu aduci tu Siretul cumva in povestea de la Straja, că n-aveai cum, nici măcar geografic. Poveste la care …am amuţit cât de bine ai reuşit să o încadrezi. Şi Răcădăul te aşteaptă, să ştii! Într-o zi…

    1. Stiam eu ca diacriticele-s de vina, va trebui sa le adopt odata si odata… La Straja as vrea sa ajung ca mi-a placut ce am auzit, pana una alta ma inspir cum pot.. In Racadau am locuit, putin, mi-e drag, cu Tampa langa, priveliste de nota 10. Sa vina odata ziua aceea …

  2. Mi-ai amintit de un prieten alpinist care ma incuraja asa, atunci cand simteam ca ard si ca nu mai pot urca un pas: ajungem sus si acolo imi vei multumi pentru ca te-am obligat sa mergi, vei descoperi o priveliste cum nu e alta pa pamant. 🙂

    1. Da, avea dreptate. Chit ca de multe ori, cum scopul e putin cam indepartat ar trebui sa ne fixam niste obiective mai la indemana, ca sa nu ne descurajam. Si eu sunt ca tine … la deal, vai de muschiuletii mei 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s