SF – ceasul lui Michel

Publicat pe decembrie 21, 2017august 4, 2022 De Bloger Abisuri

Mark este tipul de bărbat de care orice tipă visează să se îndrăgostească. O doză de indiferenţă cât să stârnească cheful, o privire oblică cât să te crezi cel mai important lucru de pe suprafaţă Pământului şi totul e jucat.

M-am îndrăgostit de Mark într-o miercuri în faţa barului lui O’Hara. A fost un fel de scurtcircuit între două emisfere complet decalate. Ploua mărunt şi mirosea a iarnă. Mă înfofolisem bine şi-mi trăsesem fularul de trei ori în jurul gâtului. Fusese de ajuns o privire, genul acela de privire complet indiferentă, şi gata. Ne îndrăgostisem subit şi veşnic.

Din momentul acela, în faţa barului lui O’Hara, eu şi Mark am devenit un întreg perfect sincronizat. O fiinţă unică, perfectă. Suntem totul în unul şi amândoi într-un tot. Un duo fără decalaje. Binomul perfect.

Azi trebuia să ne întâlnim la 5 în faţă celor 100 de trepte şi Mark nu a venit. Cum nu-i stă în fire să întârzie, la 6 fără zece m-am decis să-l sun pe Michel. Mark şi Michel sunt prieteni vechi. Pe la 10 ani se îndrăgostiseră amândoi de Tracy, apoi renunţaseră amândoi. Erau prea complicate fetele.

Las să sune lung, zece târâituri, nici urmă de Michel. Mă gândesc că încurcasem ziua, îmi consult dată pe mobil. E ziua şi ora convenită. Marţi, 15 la ora 5. E frig şi beznă şi mi se face deodată frică. E un fel de linişte albastră. Dincolo de orizont cartierul pare mort. La şase şi zece mă decid s-o iau spre casă, prin Trinity Square. Trinity Square e înecat în beznă. Nici picior de om. Nimic. Doar eu şi sunetul ciudat al paşilor. La colţ cu Accapulco Bulevard, un câine negru cu blană pătată de ulei îmi taie calea. Are o privire goală, îngheţată de spaima. Îmi ridic gulerul gri şi continui spre Maddison Avenue.

La fel de pustiu ca peste tot, Maddison Avenue arată cumva ciudat. Nu pot descrie din prima senzaţia de ciudat. Este şi parcă nu este Maddison Avenue. Încerc să analizez senzaţia. Clădirile par moarte, înghiţite de o ceaţă grea. O ceaţă ciudată, albastră ca respiraţia unui muribund. Deodată aud ceva. Un fel de spasm înecat, un fel de tuse de jur împrejur şi deodată, de nicăieri, un morman de carpe amestecate aruncate în mijlocul străzii. O grămadă cleioasă, multicoloră. Mă ascund după un stejar şi aştept. Îmi vâjâie capul şi fiecare respiraţie îmi pare claxon. Mă gândesc la Mark şi încerc respiraţia ventrală. Inspir, număr până la trei, expir. Ce ar fi făcut Mark în locul meu? Inspir, număr până la trei, expir, îmi iau inima în dinţi şi mă îndrept spre mormanul de carpe. Un tricou gri, un trening roşu, un rest de cămaşă, o şosetă roasă şi doi blugi. Toate amestecate într-un fel de clei puturos. Instinctul îmi spune să las totul şi să fug, curiozitatea mă face să dau naibii instinctul şi să caut să înţeleg originea mormanului. Iau o creangă căzută din stejar şi, tremurând, ating claia de carpe. Un miros de acru amar mă învăluie subit. Îmi vine să vomit dar mă abţin. Iz de moarte amestecat cu carpe. Deodată ceva sclipitor în mormanul de carpe îmi atrage privirea. Un cadran de ceas Lip spart arată cinci fără zece. Dintotdeauna mi-au plăcut ceasurile Lip. Din simplul motiv că bunicul avea unul de care îmi povestea când eram mică. Îl cumpărase pe vremea când era marinar, din port de la Odessa şi-l păstrase până la moarte.

Michel avea un ceas Lip cu curea neagră, cu cusătură verde. Fusese primul lucru pe care îl remarcasem la Michel şi probabil de aceea îl plăcusem din primul moment. Avea ceva comun cu bunicul.

Îmi trag mâneca peste palma dreapta şi reuşesc să extrag într-un final cadranul spart din claia de haine. Privirea mi se agaţă de un detaliu şi încremenesc. De cadranul spart stă agăţată o bucată de curea neagră cu cusătură verde.

Este ceasul lui Michel.

Încep să tremur şi simt că mă descompun. Tremur şi fug. Simt că trebuie să fug. Întotdeauna am considerat primul instict drept salvator. Mă gândesc la Mark şi-mi recapăt suflul. Mark ar fi rămas calm şi ar fi analizat situaţia la rece. Suntem totul în unul şi amândoi într-un tot. Un duo fără decalaje. Binomul perfect. Inspir, respir, încerc să găsesc o logică la toate.

La intersecţia cu Summerset Bulevard cerul devine albastru. O lumină, albastră, ciudată. Mă opresc brusc, din nou, îngrozită de un nou spasm înecat. O nouă claie de haine amestecate într-un fel de sos ciudat aterizează 5 metri în faţa mea. Cineva se îneacă cu haine. Haine şi oase. O tibia zace scuipată în stânga , un talus la marginea trotuarului. Inspir, respir, găsesc logica. Cineva se îneacă cu oameni. Îmi vine din nou să vomit şi, din nou, mă abţin.

Deodată simt o respiraţie în ceafă. O prezenţă invizibilă respiră. Mă gândesc din nou la Mark şi la ce ar fi făcut Mark în locul meu. Momentul e prea intens, nu găsesc răspunsul, mă întorc brusc. În spate, nimeni. Eman dopamină şi continui să fug. Simt în continuare prezenţa invizibilă urmărindu-mă şi continui să fug. Trebuie să existe o logică la tot ce mi se întâmplă. Unde sunt oamenii?

Unde e Mark?

Deodată totul devine clar. Mark ar fi luptat cu frica, mintea lui nu s-ar fi lăsat niciodată pradă timpului. Mintea lui n-ar fi evadat niciodată din prezent ca să se refugieze în viitor sau în trecut. Mark ar fi trăit momentul prezent. Devin deodată Mark şi nivelul de dopamină scade. Inspir, respir, prezenţa invizibilă e din ce în ce mai departe. Cu gândul la Mark găsesc logica . Prezenţa invizibilă se hrăneşte cu frica oamenilor. Trăiesc prezentul şi-mi păstrez calmul. Inspir, respir, supravieţuiesc. Trebuie să existe scăpare!

În spate cineva continuă să se înece cu haine şi oameni.