Home?


Anca, tipa de pe locul 7b, turuie încă de la decolare. Își face casă, undeva prin nord. E visul ei să stea la casă, a crescut la bloc, cu cheia de gât. Dar, până la urmă, a reușit.

Ajung la Paris, se despart. Fiecare cu viața ei.

Ea cu prietenele ei se întâlnește de fiecare data când are drum prin Paris. Le anunță din timp că e bine, ele rezervă o masă la o braserie tipic pariziană, ia avionul, își ia o cameră la hotel, o cameră mică, în centru, „o cameră cât un dulap cu baie”, așa povestește când are ocazia, „camerele din centrul Parisului se merită, să nu vă imaginați că vă veți simți vreodată ca acasă într-o astfel de cameră, cert, dimineața miroase a covrigi proaspăt copți și a expresso, dar asta nu umple decât o mică parte din noțiunea de „acasă”.

Acasă la ea, le povestește când se întâlnesc în braseria mică, tipică, acasă la ea nu mai există de multă vreme ca întreg. Există mici frânturi, împrăștiate prin toată lumea, cu care, în lipsă de altceva, se hrănește. Sunt, de exemplu, camere hotelurilor de cinci stele din Amman și holul Intercontinentalului. Acolo se simte aproape că acasă, dar îi lipsesc prietenii. Prietenii ei sunt împrăștiați prin toată lumea, „știți și voi”, le spune turnând vinul alb în paharele cu picior, „suntem una dintre generațiile acelea împrăștiate”. Toată lumea știe asta, „copiii Revoluției” s-au descurcat cum au putut. Mulți au plecat de acasă din cauza mentalității, a sărăciei și a lipsei unui viitor. Astfel, noțiunea de „acasă”, a căpătat un alt sens, devenind o grămadă de cioburi împrăștiate prin lume.

Și totuși, au supraviețuit. La asta se gândesc când apare un chelner mustăcios și le întreabă dacă vor să comande. Dar, ar vrea să comande, ar fi vrut dintotdeauna să fie la comanda propriilor vieți, dar nu s-a putut. Să mai aștepte oare chelnerul să le ia comanda? Oare doamnele ar avea nevoie de timp să aleagă ?

Se privesc pe rând, îl privesc pe chelner și pufnesc toate în râs. Au ajuns doamne la Paris, asta, pe vremuri, doar în cărți și în filme era posibil. Omul nu pricepe, dar zâmbește politicos. A văzut multe la viața lui. Nici el nu e de-al locului. La Paris a venit obligat de viață. Se câștigă bine la Paris, de muncă găsești ușor dar și cheltuielile sunt mari.

Se decid până la urmă, vor câte un piept de rață,”a point” cu cartofi copți și sos de piper. Acasă nu mănâncă niciodată așa ceva. Se îndoapă cu sarmale de Paști și de Crăciun și apoi revin la viața lor împrăștiată. Mai toarnă un pahar și încă unul și-și fac planuri de vacanță. Vor veni în „Ro”, de sărbători, să se încarce cu energia de care au nevoie și apoi vor pleca în Italia, în Spania sau în Grecia, în concediu.

După al treilea pahar realizează toate că există totuși și un „acasă” întreg. Inițial. Locul acela uitat de lumea, prăfuit de amintiri, în care se întorc de fiecare dată cu plăcere. Casa refăcută cu banii munciți „dincolo”, casa din visele lor cele mai tainice. Locul acela secret de care le leagă ața.

Ea privește pe geam, celelalte râd. Ciocnesc. Își fac planuri de vacanță. Se bucură că s-au revăzut. Și ea se bucură că s-au revăzut, dar a obosit. Și-ar face și ea un loc al ei, stabil, liniștit, departe de tumultul vieții, acolo, în vârf de munte. Dar e greu, e mereu pe drumuri, între două avioane și trei ședințe. Și o casă e greu de construit, materialele sunt împrăștiate ca și viața ei, prin toate colțurile. Trebuie timp și răbdare. Dar dacă e să se gândească bine, ideea nu e rea. N-are prea mult timp la dispoziție să se ocupe de materiale, de construcție în general, dar se pot ocupa alții. În avion a stat lângă tipa aceea foarte haioasă, Anca, care tocmai își făcea o casă. Probabil de acolo i se trag toate gândurile astea legate de locul ei stabil. Și-n avion băuse vin, să uite de frica de înălțime. Nu se putea deloc obișnui cu zborurile. Și totuși, viața ei o obliga să zboare. La asta se gândește în braseria tipic pariziană. La obligații, distanțe, destinații îndepărtate pe care tehnologia le-a făcut posibile. La cât de simple au devenit toate în ultimii ani. La cât de departe a început totul și cât de mult s-au schimbat copiii Revoluției în tot acest timp.

Chelnerul apare din nou și le propune lista cu deserturi. Ea alege creme brule și cere o carafă cu apă. Celelalte fete aleg „tarte aux pommes”. Plăcinta cu mere a bunicii în versiunea franțuzească. Cât de noi și, în același timp, cât de vechi sunt toate!

E ora închiderii, chelnerul mustăcios aduce nota, e târziu, e zgomot, e obosit, s-ar duce și el acasă, ele îi lasă un „pourboire” generos, își iau la revedere și-și promit să se revadă. „În Ro sau oriunde altundeva”. Se despart.

Ea realizează că și pentru copiii Revoluției există un „acasă”. Locul în care se întorc mereu cu bucurie.

Ajunge în camera dulap și adoarme cu gândul la casa din vârful muntelui. A doua zi o trezește mirosul de croissanti proaspăt copți. „De ce nu?” își spune, „aș putea avea si un cuptor în vârful muntelui”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.