Zahăr


M-ai întrebat:

–  Nu vrei să bem o cafea?

Ți-am răspuns că da, ai cumpărat un pachet de cafea boabe de la un non-stop, ai deschis ușa cu o cheie pe care ai luat-o de sub un preș roșu, un pic tocit, “trebuie să cumpăr altul”, mi-ai spus apoi ai descuiat și m-ai invitat înăuntru, era întuneric, atât de întuneric încât m-am împiedecat de pragul ușii de la bucătărie, “sper că nu te-ai lovit prea tare?” mi-ai spus iar eu am dat din cap că nu, de fapt mă lovisisem destul de tare dar nu voiam să-ți stric ziua, ai aprins lumina, un galben pal ne-a înconjurat, în timp ce tu măcinai cafeaua, eu mă gândeam că nu te cunosc îndeajuns de bine, nu te mai cunosc atât de bine, oare te-am cunoscut vreodată îndeajuns de bine? M-am întrebat minute în șir de ce ne împrietenisem atunci, demult, ce anume ne făcuse să devenim atât de apropriate și, mai ales, ce anume ne făcuse să ne  îndepărtam, așa, deodată, la sfârșitul primului an de facultate, oare faptul că tu te îndrăgostiseși de Mihai? Sau poate faptul că eu mă îndrăgostisem de Mihai? După ce ai măcinat cafeaua, ai pus apa la fiert într-un ibric roșu, “fix de două porții ai spus” apoi ți-ai aprins o țigară și ai deschis fereastra de la bucătărie, nu m-ai întrebat dacă mă deranjează fumul, știai că și eu am fumat odată, mai demult, în seara în care te-ai despărțit de Mihai eu tocmai îmi aprindeam o țigară de la lumânarea de la marginea patului, ai intrat în cameră fară să bati la ușă, uitasem să ne încuiem, eram ocupați cu altele, ai rămas în cadrul ușii și ne-ai privit fară să scoți un sunet, tăcerea aceea a fost cea mai lungă tacere a ta, în general vorbeai mult, poate te-ai schimbat intre timp, cât timp s-a făcut cafeaua n-ai spus nimic, ai scos doar niste rotocoale aproape perfecte pe gură și m-ai privit, m-ai măsurat din cap până în picioare, eu încă simțeam durerea din degetul mare de la picior, poate taman această durere m-a oprit să-ți spun ceva, am tăcut și eu, la rândul meu, în continuarea tăcerii tale, până când ai început să amesteci cafeaua pe foc și,fix înainte să dea în foc, ai apucat ibrcul cu o mănușă roșie de bucătărie și ai așezat ibricul pe un fund de lemn, “să se odihnească un pic înainte s-o bem” ai spus apoi ai stins mucul într-o scrumieră plină cu alte mucuri și ai spus doar : “îmi pare atât de rău că s-a dus”. 

Mi-am înghițit o lacrimă și ți-am cerut puțin zahăr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.