Sentimentele … Le-am lăsat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri și tuburi catodice. Lucrurile mari s-au demodat și, odată cu trecerea anilor, ne-au năpădit lucrurile din ce în ce mai mici. Ni s-au împlantat lucruri microscopice care au început să gândească în locul nostru, să execute o parte din alte lucruri în locul nostru, să simtă în locul nostru
A trebuit, la un moment dat, să organizăm o lovitură de stat ca să ne cerem dreptul la sentimente înapoi. Atunci ne-am câștigat dreptul la o zi pe săptămână. O zi pe săptămână în care ne putem aduce aminte vremuri și preistorie, timpuri înecate în praf și pulbere fină scuipată pe furiș prin ungherele reciclării zilnice obligatorii. O zi pe săptămâna doar cu degete neprelungite și cu ochi fără dioptrii, o zi cu întâlniri în carne și oase, o zi doar cu noi. O singură zi.
Sentimentele… Le exersăm pe furiș privind în zărea artificială, resuscitându-le pentru cei ce vor veni. Pentru cei ce sunt deja din ce în ce mai puțini. În jurul nostru se petrec lucruri automat, totul e programat cu săptămâni bune înainte, nu există erori. Pastilele de seară n-au nici culori, nici gust, nici formă. Lucrurile mărunte le înghit în locul nostru trimițând din când în când semnale „task executed with success”.
Articulațiile nu mai dor, inima nu mai doare, dintii nu mai dor, durerea nu mai există. Totul e aproape perfect. Doar amintirile continuă sa doară.
Abisuri 