Seara, când mă retrag în bârlog, mi-e cel mai greu. Singură, străină, departe. Îmi dau lacrimile de dor. Strâng din dinți. Strâng între pleoape. Lacrimille. Amintirile. Deschid jurnalul și notez : mi-e poftă de chiftele cu sos. O să treacă. 5.7 milioane de români trăiesc departe de casă. Ei de ce pot și eu nu? Îmi lipesc fruntea de hublou și oftez. Pământul devine din ce în ce mai mic și dorul de casă, din ce în ce mai mare. Număr în gând distanțele. Un an lumină, doi ani lumină. Apoi adorm.
Abisuri 
Lasă un comentariu