Era o făramă de om cu un braț întins în fiecare dimineată. Atarnată de un deget avea o pungă de plastic galbenă pe care scria ceva șifonat cu litere roșii, relativ mici pe care mă chinuisem să le citesc și nu reușisem niciodata. În fiecare dimineață ținea o pungă la piept și nu cerea nimic. Se uita doar în ochii trecătorilor tăcând și trecătorii înțelegeau și se scotoceau de mărunti și-i și dădeau. Era atât doar atât de profund să dai când nu ți se cere.
În fiecare dimineată treceam pe langă el și nu înțelegeam de ce nu cere. Avea o pereche de blugi tociți și niște riduri bine marcate. Părul îi era nespălat de-o săptămână dar era un aspect banal care nu părea să-l intereseze. Fusese ceva la vremea lui dar poate că uitase sau poate că nu era atât de important. Stătea lângă stâlpul acela de marmură rece și oamenii se obișnuiseră deja cu el. Făcea parte din gara aceea construită pe vremea împuscatului și supraviețuia. Privea îndelung marmura rece ciobită de timp și se întreba cât o mai ține. Avea tot timpul să se întrebe. Când obosea se așeza pe un ziar recuperat și se odihnea. Îmi aducea aminte de bețivul din parcarea aceea de departe și mă gândeam dacă și el, fărama aceea de om, puțea a băutură dacă te apropiai prea tare.
N-am indrăznit niciodată să mă apropii prea tare, mi-era frică de prejudecăți.
Azi nu l-am mai văzut și nici ieri nu-l mai văzusem. Dispăruse într-o vineri și de atunci nu mai apăruse. Probabil se urcase într-un tren vechi de pe vremea împuscatului și plecase și apoi uitase că plecase. Avea tot timpul să uite…
Din ciclul „Povestea ca întâlnire a personajelor”
Abisuri 
Lasă un comentariu