Un geamantan ros pe la colturi se rotea monoton in scartaitul sacadat al benzii intr-un aeroport al carui nume nu l-am retinut. N-avea importanta.
Era un geamantan prafuit, tocit la incheieturi si aproape batran dar totusi mandru. Imbracat in verdele odata la moda acum se putea fali doar cu cateva simple urme sterse de vremuri demult apuse. Si ce daca ?
O banda uzata, un geamantan, unul singur, ultimul ramas, singurul inca nerevendicat.
Intr-un film trist cu final fericit, rotatia se va sfarsi cu bine. Pentru moment proprietarul este doar in pragul mortii. Dar va reveni.
Intr-un film trist cu final fericit calatoria lunga si plina de intalniri neastepate daduse peste cap toata ordinea batranicioasa a proprietarului creandu-i o slabicune al naibii de insistent infocata de o cura prioritara de spitalizare fortat monitorizata.
Intr-o viata fericita cu sfarsit neasteptat, rotatia se va sfarsi deodata. De tot.
Intr-o viata fericita cu sfarsit neasteptat proprietarul decisese sa se mute peste noapte intr-o alta lume. Mai aproape de cei nu demult deja plecati. Lasandu-si valiza nedesfacuta si ziarele necitite pe mana unor simpli necunoscuti.
O urma dureroasa a unei treceri brusc oprite, o viata de om indesata intr-un simplu geamantat invechit si deja ametit de atata asteptat.
O urma tacuta imposibil de luat la intrebari. Ceilalti ar fi vrut sa stie mai ales de ce si mai apoi cum naiba ca doar cu o seara inainte totul parea ok. Ceilalti ar fi vrut sa poata reface valiza spunandu-si ca era doar prost echilibrata si tocmai de aceea lasata balta pe o banda uzata.
Ceilalti ar fi dat orice sa poata dar n-au putut niciodata de atunci.
Abisuri 
[…] necitite « Abisuri profunzimi.wordpress.com : Intr-un film trist cu final fericit, rotatia se va sfarsi cu bine. Pentru moment proprietarul […]
He he, da … geamantane uitate. Cate de-astea nu gasesti ..
Mai trist e cand geamantanul sta cuminte pe dulap, iar stapanul cuminte pe fotoliu. Ai putea sa le faci o poza impreuna, imbatranind deodata, si o singura poza ti-ar tine loc de 10 ani in care nu se intampla nimic.
Ar fi asta trist dar zic ca-i si mai trist cand stapanu’ si geamantanu’ pleaca impreuna si de intors se intoarce numai unul. Sau cine stie, unii ar spune ca macar au fost si au vazut…
Se spune ca ultima camasa nu are nici un buzunar (parca era un proverb francez sau ceva de genul), daraminte geamantan…
Asta mi-a amintit de o bunica careia i s-a descoperit dupa deces un jurnal. Carnetelul plin de insemnari dintre care foarte multe personale a fost citit de unul dintre fii si pentru ca ce aflase parea sa fie destul de dur pentru a afla si restul familiei, au pus jurnalul in sicriu si astfel, povestea a murit odata cu omul.
Mai tarziu, fiul care a citit a spus ca regreta gestul si nu pentru ca adevarul fusese ingropat, ci pentru ca scrierea avusese si un pronuntat caracter literar pe care il constientiza abia dupa ce socul lecturii trecuse (omul in cauza e decan al unei facultati de litere).
Morala: d-apoi niste ziare…
Cel mai trist este cand iti dai seama cat de putin ii trebuie omului dincolo. Pleaca cu ce are pe el lasand in urma restul. Un rest material atat de important in viata si atat de lipsit de importanta dupa. O viata de om stransa intr-o valiza. Restul ramane imprastiat prin amintiri.
Cumva, datorita multelor chirii schimbate de-a lungul timpului, am tot epurat cantitatea amintirilor. S-au redus la o cutiuta cu lucruri care inseamna ceva pentru mine, dar absolut nimic pentru ceilalti, nefiind nici macar ceva de valoare acolo.
Cu toate acestea, am o carticica de rugaciuni de la 1929, galbena, roasa, fara coperti, care a fost a stra-stra bunicii mele si care cumva a sabotat timpul. N-am rasfoit-o de prea multe ori, dar de fiecare data cand imi pica in mana mi-aminteste de femeile puternice din familia mea ce-au supravietuit unor vremuri destul de grele. Se pare ca ceva ramane dupa fiecare dintre noi, important e sa aiba pentru cine…
p.s. imi place blogul, ma bucur ca l-am „descoperit” – in ultima vreme cei pe care ii urmaream de obicei au inceput a scrie tot mai putin si n-am mai avut nici timp sa caut – stiu ca de scris, se scrie, dar sunt tare greu de gasit cei care chiar scriu.
Pentru mine amintitrile sunt inca imprastiate dar m-am hotarat sa incerc sa „fac putina ordine printre ele” punandu-le impreuna in ziceri pline de sentimente in acest blog. Amintiri materiale am dar ma intristeaza…
Bine te-am gasit !