Dacă aş fi avut o umbrela viabilă/fiabilă aş fi arătat-o publicului în toată splendoarea culorilor ne-spălate de timp. Problema e că n-am umbrela viabilă, am doar una cusută cu aţă ne-asortată şi prinsă cu o sârmă într-o contradicţie bătătoare la ochi cu predominanţa coloristică a ansamblului.
Dacă cineva se întreabă de unde şi până unde necesitatea umbrelei, ei bine explicaţie există: plouă cu reclame, averse intermitente constatate de câteva sezoane bune, cu o vădită degradare a stropilor atât în ceea ce priveşte verticalitatea globală cât si cantitatea de apă pe strop şi numărul de stropi la volum. Mi-aţi spune că e trecător, că e doar o fază a evoluţiei, o etapă care durează doar un pic mai mult decât media, un mijloc de supravieţuire, un fel de umplut timpul, paginile, gândurile, probabil una dintre singurele ploi încă posible în momentul de faţă, “implicare minimă, muli-tasking posibil, pui un link între două-trei cuvinte în general de bine, dai un “share” în stânga şi în dreapta şi jocu-i jucat, tu-ţi vezi în continuare de ale tale, linkurile cu tot cu cuvintele îşi fac datoria, dacă e să fie va fi, dacă nu, poate data viitoare”.
Mi-aţi spune toate astea şi eu nu mi-aş putea găsi argumentele necesare contradicţiei “la moment şi la subiect”. Căci da, banul e regele, cuvintele doar servitorii. Dar … Pe principiul “ce-i prea mult devine Kitsch” şi pe principiul complementar că ”în cantităţi importante Kitsch-ul devine un altfel de stil, decolorat de atât ploaie – a se înţelege “foarte mulţi picuri strânşi la un loc”” ar fi poate momentul să trecem la altă etapă, să aruncăm cu Kitsch-ul dincolo de noi, să ne învăţăm să ignorăm lipsa Kitsch-ului, înlocuindu-i ţipătoarea-i aparenţă cu culori ne-forţat asortate, să trecem şi noi cumva dicolo de noi, obrazuri ne-mânjite de pupături apăsate, rujuri decolorate de patina unui stil devenit substantiv comun de largă utilizare, ar fi poate timpul să ne cumpărăm cu toţii umbrele colorate, umbrele ţipătoare la cer, să ne acoperim de superficialitatea picurilor făcând că şi cum picurii n-ar exista, ca şi cum superficialitatea caietelor de sarcini n-ar fi doar cauza ci şi efectul, ar fi timpul să trecem la etapa următoare “renegarea stropilor în cantităţi imense”, să ne ocupăm dincolo de umbrelele colorate cu revizuirea caietelor de sarcini, revizuirea noastră, a tuturor, un altfel de educaţie “omul cât trăieşte învaţă nu v-a spus nimeni?”, ar fi timpul să evoluăm, epoci trec epoci apar ca ciupercile după ploaie. E poate sfârsit de epocă şi nu ne-a spus nimeni? E poate sfârşit de epoca şi, prea prinşi în jocul de-a Kitsch-ul sau poate doar temporar absenţi sub umbrele colorate, am ratat ştirea ratând trecerea, ignorând fără să vrem pragul. E poate sfârşit de epoca, invazia ca şi semn, “e mult prea mult pentru puterile noastre”, e poate sfârşit de epocă şi noi dormităm pe sub umbrele colorate, viitorul se construieste poate aleator dincolo de noi, se construieste poate de alţii, sau poate nu se construieşte deloc, incertitutinea e la liber, o epoca trece o epocă vine, ce epocă ne aşteaptă dincolo de umbrele?
Epoca celoralti? Epoca noastră? O epoca se co-construieşte, o epoca nu pică din cer. Timpul dictează regulile, tendinţele stilul iar noi alegem şi timpul şi tendinţele. Să nu mai arătăm cu degetul cum alţii se fac că plouă, să un mai dăm cu pietre-n picuri, picurii trec, doar petele rămân. Să ne construim doar epoca educându-ne picurii, educându-ne odată cu picurii, să nu le mai cântăm picurilor în strună, degeaba-s mulţi şi proşti, să tăiem doar răul de la rădăcina, să ne închidem umbrelele şi să ne privim epoca în faţă. Epoca asta este epoca noastră, epoca asta ne defineşte, cu toate bunele şi relele este urmă noastră, aşa cum a fost să fie.
Acest text a fost insiprat de ce se spune aici. Acest text nu participă la nici un concurs.
Abisuri 
Lasă un comentariu