Canalul

Indaratul sforii, incercati aici.
Inginerul, transpirat si obosit de atata panta, se oprea oleaca sa-si traga sufletul si-i facea cu mana vecinii aparute ca din intamplare la una dintre fereastrele deschise de peste drum. Apoi isi continua drumul in acelasi ritm domol pana dadea de dealul lui pe care-l cobora pana aprope de “Canal” . Acolo isi aducea aminte, zambind.

In mijloc de vara « Canalul » mirosea amar. Acru-amar, asa, ca de gunoi tanar si umed si lasat deodata balta sub ploi la fel de tinere si ele. Acum ceva timp, odata pe an, ii se scoateau toate placile , una cate una, i se insirau toate de-a lungul strazii delurite si apoi se inchidea strada de tot “pana terminam de curatat”.

Nu se dadea niciodata termen limita, pentru ca nu exista. Se spunea doar ca va fi curatat si asta era indeajuns, cine sa mai ceara si socoteala? Gestul conta .

Daca se gandea bine inginerul, nici nu era nevoie de panou cu anunt oficial la cap’ de strada caci toata lumea stia cand se incepeau lucrarile. Dupa mirosul de namol acru degajat, dupa zumzetul tiganilor de pe margine, mereu vreo doi-trei in pauza, dupa fumul gros de “Carpati” si dupa mucurile strivite si apoi lasate balta in mijlocul buruienilor inconjuratoare.

Odata dezgolit de placile grele de beton armat, i se oprea apa de tot si i se scoteau cate si mai cate de pe fund : sticle goale de tot felul, verzi, din acelea de ulei la ratie crapate la gat si refuzate la reciclare, sau din alea maronii, de bere cu eticheta cu tot, capace albe de plastic, nasturi, carpe, caini si pisici umflate de apa, bolovani tarati la vale de ploi naravase. Si cate si mai cate.

Lucrarile tineau in general mult, incepeau undeva pe la sfarsitul verii sub huiduielile nemultumite ale soferilor proaspat intorsi din concediu – « mama lor de lenesi, sa inchida strada taman acum cand aveam mai mare nevoie de-o scurtatura faina intre dealuri » – si terminau cand dadea primul ger, la inceput de noiembrie.

Cand terminau, uitau sa mai puna toate placile la loc, dispareau pur si simplu cu totii, lasand maldare de gunoi inghetat pe margine « o sa treaca salubritatea sa le duca ». Maldarele erau incet-incet acoperite cu zapada, straturi –straturi pana ce lumea uita de tot de compozitia originala si le transforma in « derdelus pentru bebelus ». « Sa aiba si astia mici pe unde sa arunce sania ca dealul ala mare e plin de nebuni ».

Odata ce dadea gerul « Canalul » ingheta , cu pungi cu tot. O minunatie de arta stradala inainte de epoca. Prin martie se dezgheta si atunci incepeau adevaratele probleme. Gaurile lasate in locul placilor lipsa faceau cu ochiul zecilor de copii adunati de prin cartier. Multi isi scapau intentionat mingea in « Canal » ca s-o prinda « la cascada ». Se puneau pe burta si priveau pe sub placi si cand minjea aparea cu tot cu buline, se intindeau cat erau de lungi si mandri s-o apuce, cat mai repede, ca apa trecea si ea la fel de repede si odata cascada trecuta nu mai era chip de intoarcere.

Multi cadeau in apa nu mai adanca de un metru si multi se smiorcaiau ore in sir dupa, cu fata la colt « ti-am spus sa nu te duci pe canal, nu ti-am spus ? » si apoi o luau nevinovati de la capat.

Cativa insa nu s-au mai intors, au cazut pur si simplu si dusi au ramas, erau inca mici, maxim trei ani si un pic, si apa le-a trecut peste, pentru totdeauana.

Inginerul isi aducea aminte ca plansese cu lacrimi adevarate la inmormantarea lui Gicuta, erau sapte frati si el era ultimul.

Acest articol face parte din seria “la capatul sforii” unde lucrurile nu-s niciodata batute in cuie si orice sugestie e binevenita pentru a continua povestea inceputa. Desigur, astept sugestii – raspunsurile la sondaj vor orienta urmarea.

Upate : In urma voturilor, continuarea aici.