Doruna

Si ce daca citesc doar franturi – una, doua, trei – si apoi trec mai departe ? Am nevoie de repere, de sustinerea unor comparatii, de sensul unor non-sensuri, de evidente ascunse in spatele detaliilor. Categorisesc deci exist.

Si ce daca trec de la o frantura la alta comparand fara sa vreau, dezgolind intre doua treceri spatiile dintre randuri dinadins inghesuite, marunt aruncate spre mestecare , adevaruri soptite in gura mare, intre doua pauze greu de dibuit?

Si ce daca ma intreb de ce naiba lucrurile foarte complicate devin simple doar prin sensurile ascunse cu dibacie intre doua puncte si, exact pe dos, ca un revers al unei medalii ruginite de atata apa sarata si soare, complexificarea – voita sau nu – prin doar stilul folosit dezbracat cu bunastiinta de orice linie de dialog poate transforma o idee la mintea cocosului intr-o enciclopedie?

Si ce daca citesc din „Colectia Sfinx” (nr. 34) intrebandu-ma cum de nu mi-am dat inca seama cat de fals vor suna peste treizeci de ani aberatiile unui prezent deja trecut?

Si ce daca n-am realizat pana acum ca pana si forma are dreptul la un punct de vedere interesant si ca economia de hartie deja reciclata de cateva ori (luati litere la tona, mici si subtiri, randuri mici si dese, acordam reduceri interesante volumelor cat mai mici) poate dauna grav pana si stilului?

Si ce daca descopar doar azi ca, impotriva stilului putin mancat de forma, Platon Pardau avea dreptate?

Existenta Dorunei fusese necesara cat timp el nu era in Doruna. Doruna trebuia imaginata, nu traita. Doruna era Doruna atata vreme cat nu exista.