Și tot așa…

Îți aduci aminte ploaia ?
Dădea să cânte
Dar doar fredona
Tu în ritmul tău
Eu puțin mai departe
Și din când în când ne întâlneam
Și mă întrebai unde sunt
Și eu eram puțin înaintea ta
Sau puțin după
Si plouam mai departe
Fiecare cu ploaia lui
Pana undeva la capatul norului
Sau mult dupa.
Ce mai conta ?

Continuă lectura „Și tot așa…”

Anunțuri

Și tot așa

De fapt nu știu unde, când și mai ales până când. Există o cale prin definiția mea și multe alt căi prin definițiile altora. Eroare de definiție? Continui să cad în stropi mari, și deși și uzi, să mă fac că plouă cu găleata ca și când așa mi-ar veni de nu m-aș mai putea opri. Căci atunci când e să fie un pas există și cel de-al doilea pas și cel de-al treilea pas și tot așa până mă satur de pași și o iau de la capăt. « Care capăt ?» mă întreabă calea și ploaia și definiția ta asupra capătului și eu dau capătului o altă definiție, cea contradictorie cu totul. Îmi place să mă prind de direcțiile aleatore spunându-mi că nici o prindere nu-i întâmplătoare. Uneori bara e lipicioasă și atunci îmi vine să cad, să mă fac una cu găurile din astfaltul gri și ud și astupat cu ploaie. Alteori bara e rece și atunci mă întreb unde și mai ales până unde și până când și aștept să treacă și nu trece.
Și tot așa.

Jocul de-a sârma

Unde ai dispărut tu vrabio?
Se cutremură sârma de atâta ploaie
Te caut pe sârmă şi nu eşti
În spatele picurilor şi nu te găsesc
Îmi pun un pulover gri de caşmir moale
Şi te privesc cum nu eşti
E atât de rece să nu fii
„Hai să ne jucăm de-a ploaia”
Îţi spun
Şi tu, pentru că nu eşti
Tu nu opui rezistenţă gândurilor
Tu nu opui rezistenţă nici mâinilor
Şi pentru că nu eşti, tu vrabio
Eu continui să ating vidul
Cu vârful limbii.
Une ai dispărut tu vrabio?
Ai un gust atât de ciudat când nu eşti…